De când el nu se mai mişcă de acasă, nimeni nu mai poartă nici-o cheie, ştiut că… uşa apartamentului e deschisă. Reconversie profesională. Până acum aşa cum a mai spus, Petre nu prea dădea importanţă veştilor de infidelitate întrucât… nu era în cauză. Totuşi una dintre aceste poveşti, oarecum l-a impresionat puternic, evident cu doza ei de realitate sau mai bine zis de incertitudini. Povestea era cam aşa:
O nevastă era bănuită de soţ de infidelitate. El căuta să pună în scenă un oarecare repertoriu pentru ai dovedi necredinţa. În această „punere în scenă” se baza pe obligaţia de-a pleca de acasă pentru o perioadă de mai multe zile. Face el şi soţia pregătirile necesare acestui demers, îşi i-au rămas bun şi pleacă pentru a rezolva treburile respective. Ziua a trecut pentru fiecare şi seara el se întoarce neobservat de nimeni acasă. Spre durerea şi stupoarea lui, în propri-ai casă, nevasta sa era cu un individ. Omul intră ca stăpânul în casă şi le spune: n-am de gând să vă pricinuiesc nici-un necaz, nici un rău dacă tipul îmi dă indispensabilii. Pretenţia nepărând tare exagerată, tipul l-a servit cu preţioasele indispensabile, şi-a părăsit locul faptei viu şi nevătămat.
Stăpânul casei, aşa ne place să ni se spună, a luat piesa recent primită purtând mirosurile specifice ale tipului, şi cu ajutorul unor cuie şi a ciocanului, ia fixat pe uşă, pe partea din exterior. După ce şi-a terminat treaba şi-a avertizat soţia: că sub nici un motiv, nu-i este permis să pună mâna pe acel obiect. Cunoscându-şi bărbatul, de această dată, nevasta a ascultat şi nu a desprins indispensabilii de la locul de unde au fost fixaţi. Oamenii, prietenii, prietenele, păreau surprinşi să afişezi o asemenea piesă într-un asemenea loc, când există sfoară de rufe. Apoi izmenele acelea nu păreau nu ştiu cât de curate. La aceste întrebări, şi la altele, soţia era necesar să dea unele răspunsuri. Într-o perioadă scurtă de timp, femeie s-a uscat pur şi simplu.
Povestea aceasta nu avea legătură cu viaţa lui Petre, poate doar că i-o fi plăcut cumva, ştiind că-i doar o anecdotă nu i-a dat o prea mare importanţă. De auzit a auzit-o dar nu se ştie că i-a şi plăcut, dar trecea acum el printr-o asemenea perioadă, simţea că trupul lui i se usucă. Petre credea că acest fenomen de stafidire a proprie-ei fiinţe, nu avea aceiaşi cauză ca în poveste, or că acum nevastă-sa îşi caută plăcerile sexuale “între alte perne”. Nu considera că acest proces de stafidire se datora faptului că: proprii copii nu se mai omoară cu respectul faţă de el. El, Petre era în mare suferinţă. El, fostul brigadier, fostul stahanovist, fostul bărbat, erau morţi. Umbra “foştilor” de atunci, trebuia s-o îndure astăzi. Numai că acum el trebuia să sufere, cât n-au suferit “ceilalţi” trei împreună. În acest rest de viaţă, lui i-a rămas să se descurce cu RELELE, că bunele au fost consumate de “ceilalţi”. Nu stă în firea bărbatului să se compătimească, dar incredibil cât de repede s-a transformat “un brad” în cenuşă. Dacă toată lumea era cu ochii pe el şi admira bradul, tot atâta de adevărat este şi aceea, că aceeaşi lume caută să se descotorosească cât mai repede de cenuşă… şi el cam asta a devenit…
Petre în lipsa altor posibilităţi de pierdere a vremii, în aşteptarea “doamnei cu casa”, îşi rememora secvenţele vieţii, gândind în final că Doamna s-o fi speriat de respiraţia lui şuierătoare…
Imediat după război, după lipsurile provocate de acel flagel, după lipsurile îndurate de după acea pustiitoare secetă din ’46, între acei oameni, ce trăiau atunci cu trupurile secătuite de vlagă şi slabi ca nişte ţâri, se vehiculau două butade: – Un meseriaş bun de bună seamă că are o nevastă grasă (câştigă bine şi are îndestulare) – Băutori de alcool sunt numai bunii meseriaşi. (deoarece numai ei îşi pot permite şi au de unde)