Cu un cui a blocat întrerupătorul automat în poziţia cuplat. Luni dimineaţa, când s-a recuplat tensiunea, nefolosind reostatul, întrerupătorul blocat al ventilatorului s-a cuplat în sarcină favorizând producerea unei scântei. Scânteia aceea a curmat cinzeci şi două de vieţi şi… urmează el.
Salvatorii încărcau coliviile etajate cu cadavrele ortacilor. Tot ei, ne-au adus şi ne-au pus măştile de protecţie. Era prea târziu. Aerul aprins, aerul încins ne-a pătruns deja în plămâni. Pe acei care mai dădeau semne de viaţă ne-au aşezat în primul etaj al coliviei. Etajul de sub noi era plin de cadavre. Colivia a fost scoasă afară foarte încet. Înainte de-a vedea lumina zilelor care ne-au mai rămas, cu un orizont mai jos, se auzeau deja tânguirile prelungi ale sirenelor de la puţurile tuturor minelor din Vale. Eram şocaţi de explozia din subteran de adunătura aceea de foşti ortaci, acum cadavre şi sirenele acestea ne încrâncenau sufletul şi ne zburlea părul. Ne încreţea pielea pe noi. La gura puţului, femeile, copii şi toţi aparţinătorii Văii, cu căciulile în mâini, plângeau stând rânduri, rânduri în faţa puţului şi aşteptând ceva… ce n-ar fi vrut să vadă niciodată.
Scenele acestea de groază, în care femeile plâng şi urlă şi trag de acele cadavre, pentru aşi găsi fostul ei bărbat, copil sau tată. Înşiruirea în neştire a acelor cadavre prin curte şi aruncatul peste ele, peste fostul lor… membru de familie, dar şi cel care aducea pâinea şi bunăstarea în casă. Jeluirea aceasta a morţilor, uneori era şi jeluirea propriilor lor vieţi, deoarece pierzându-şi ultimul reprezentant al părţi bărbăteşti din familie, în această parte de lume nu mai exista nici-o posibilitate de trai pentru acea familie, pentru acea femeie care a avut nenorocul să-şi piardă soţul, unica sursă de rai în Vale. Una dintre neveste ce avea copii, se bocea atât de sfâşietor devenind aproape imposibil de suportat. Femeia nu-şi jelea numai mortul ci şi lipsa de speranţă .că pentru ea şi membrii familiei decedatului ,nu mai este şi nu va mai fi bunăstare niciodată. Acest eveniment se amână, până când un alt bărbat, crescut cu greu de văduvă ,va fi din nou oferit MINEI. Parcă eram în povestea cu balaurul, căruia trebuia să-i jertfeşti un copil pentru a da pace celorlalţi membrii ai localităţii respective. Numai că aici balaurul nu era o fantezie, era însăşi MINA şi toată această vale VALEA PLÂNGERII, VALEA VADUVELOR, VALEA DURERILOR, care uneori nu se mulţumeşte cu un singur copil ci îngroapă bărbaţii de pe o stradă, dintr-un sat, bărbaţii întregii comunităţi. Valea Jiului de astăzi era mai bogată cu CINZECI DE VADUVE şi mai mult O SUTA DE ORFANI!!!
Între toţi care s-au adunat acolo în curte, chiar primul rând erau şi ai mei, Elisabeta cu copiii. Plângeau cum numai aici se ştie a plânge. Au sărit pe mine şi m-au tras la o parte de ceilalţi, parcă nici să nu mă ating măcar de morţii, să mă ferească să-i ating măcar, să fiu numai cu ei, nu şi cu morţii. Mi-am văzut toată brigada întinsă pe jos, fără viaţă, inertă. Sprijinit de soţia mea care plângea în şiroaie, scurgându-mi-se lacrimile ei peste faţa mea, spălându-mi praful de cărbune de pe faţă în linii verticale. Am trecut pe lângă fiecare ortac de-al meu, încercând să le îmbărbătez pe soţiile lor în groaznica pierdere suferită, dar acestea, când îşi întorceau faţa înspre mine, în privirile lor nu am simţit solidaritate sau compasiune, ci URĂ. Mă urau deoarece eu mai trăiesc şi “a ei” nu mai există. N-am mai putut suporta aceste acuzaţii nerostite şi împreună cu Elisabeta şi copii ne-am târât spre “salvarea” care mă aştepta.
Nu numai imputările nerostite m-au lezat, dar devenea insuportabil de dureros “geamătul” sirenelor şi atmosfera prohodului colectiv. Respiraţia mea devenit problemă în momentul exploziei, dar acum simţeam o durere acută şi imposibil de suportat în piept.

Durerea a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă, când am realizat faptic ce înseamnă într-o colectivitate, moartea unor oameni nevinovaţi, moarte unei comunităţi de bărbaţi şi o dată cu moartea lor, uciderea SPERANŢEI.
“Salvarea” pentru a face şi ea ceva bun, alerga cu toată viteza înspre spital. Maşina pe drumul de hârtoape, rulând cu mare viteză, mă arunca de ici acolo prin salvare, poziţia mea fiind mai mult prin aer decât pe targă, situaţie care-mi amplificându-mi durerile de strivire la care m-a “solicitat” explozia, cât şi arsurile care erau “roase” de hainele de pe mine.
Ajuns la spital, după un control preliminar, văzând că nu am probleme “deosebite”, după directivele de atunci, a primit la “ieşire” diagnosticul AMELIORAT, şi m-au lăsat acasă. Cea mai bucuroasă era soţia mea Elisabeta, pentru că: “al ei” trăieşte. Era atât de bucuroasă că nu ştia ce să-mi facă de bucurie şi ce bucurie să-mi facă de plăcere. Şi copiii parcă erau mai buni, ascultători şi stăteau pe lângă casă. Datorită faptului că în aceste zile de coşmar pe Vale, bocetele, sirenele care urlă în neştire înjurăturile, cu alergături şi ţipete, îi înspăimântă, îi îngrozesc şi-i debusolează pe copii pentru o perioadă destul de lungă. Poate faptul că am fost şi eu prins între morţi, medicii nu mi-au spus dacă este posibil să fi rămas, după aceste explozii de sentimente şi suferinţe la limita posibilului, şi eu cu sechele, cu resentimente, sau alte tipuri de închistări psihice; fenomene care de regulă se declanşează după aceste forme de bulversări ale evenimentelor şi a populaţiei, a tuturor locuitorilor din Vale. Aceste forme colective a unor mari suferinţe imposibil de calmat sau rambursat prin ori ce metodă sunt zilele negre care au periodicitatea lor, în aceste locuri şi la asemenea profesii. În asemenea cazuri catastrofice, care întunecă mult din copilăria fiilor Văii, fi ce mult timp de acum înainte nu vor avea curajul să-şi manifeste deschis nici o dată sentimentele de libertate, străduindu-se să le înăbuşe şi să se resemneze de cele mai multe ori. Practic aceşti copii sunt copiii cu “copilăria fără aripi”, “copilăria cenuşie”. Aceste lucruri nu ar fi foarte grave dacă nu ar rezulta din aceştia, oameni cu sentimente înăbuşite, oameni resemnaţi în faţa fatalităţii.
Apoi dacă copiii erau cuminţi şi stăteau prin casă, pe lângă casă, evident că nici Elisabeta nu l-a “sufocat” cu mângâierile, reuşind, după o bună bucată de vreme să-i fie familia unită şi întreagă în aceste momente în care sentimentele luau turnuri neaşteptate, în fracţiuni de secunde. Petre cu toate că simţea că “ceva” nu-i bine la sănătatea sa, era deosebit de bucuros să-i vadă pe toţi în jurul său, şi el să-i “preţăluiască” cu drag pe fiecare.
Petre mai potolit după asemenea dezordine gândea fericit la “a i lui” şi la “a mea” şi din nou Îşi îndrepta gândurile către foşti săi ortaci care “au dat” ieri ultimul “NOROC BUN”. Puţin a lipsit să nu fie şi el alături de ei, dar pe zi ce trecea îşi regreta tot mai mult, că nu a putut fi şi în moarte alături de el, să fi fost împreună pentru totdeauna.
A sosit şi ziua înmormântării. Să nu mai bată Dumnezeu pe nimeni să mai asiste la aşa ceva. În acea zi, toate fanfarele tuturor minelor din Vale, erau în faţa celor cinzeci de coşciuge. După fanfare erau toţi preoţii câţi slujeau pe întreaga Vale a Jiului. În spatele coşciugelor “toată sufletele câte trăiau pe firul Văii Jiului”. Fanfarele, trei ore, cât a durat ceremonia, au cântat una şi aceeaşi melodie.

IMNUL MINERILOR
În fund de munţi noi des intrăm
Cu “Bun noroc!” ne salutăm
Şi când ieşim din sânul lor
Noi tot “noroc” strigăm în cor.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea

În mină “Dumnezeu cu noi!”
Afară – grijă şi nevoi…
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Atâtea doruri şi nevoi…
Şi-apoi ne-ntoarcem înapoi
În lumea noastră fără cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Îmi venea efectiv să urlu de durerea acută ce mi-o provoca, imnul celor fără de speranţă, imnul amăgelii vieţii. Şi parcă acesta nu era de ajuns, toate văduvele Văii, toate femeile a căror speranţă azi şi-o vor îngropa-o, toţi copiii cărora nimeni nu le va mai lua o minge “de fotbal” copiii care de astăzi, vor fi loviţi de soartă pentru că mâna care trebuia să-i mângâie şi protejeze, azi vor îngropa-o.

“Spune să ne spui,
pelin amărui,
Cum l-au dus la groapă,
Cu pământ pe pleoapă,
Vremea blestemată
pe sărmanul tată” (V. Tulbure)

Vor fi lipsiţi de nădejdea vieţii, îngropându-şi visele pentru totdeauna. Doamne nu-ţi întoarce faţa de la ei! Toţi, absolut toţi, jeleau cu toată fiinţa lor, pe cei DUŞI. Vocile lor plânse şi tânguitoare, intrau în ecou umplând Valea. Nimeni nu poate reda zgomotul şi jalea care a zguduit Valea în acea zi.
Petre de atunci nu se mai poate considera bărbat. A fost pensionat imediat cum a ieşit din spital. AMELIORATUL nu la ţinut mai mult decât până în ziua în care şi-a îngropat brigada, după care au început complicaţiile.