Se aflau prezenţi la această sărbătoare de suflet, de cinstire a muncii şi a stahanoviştilor, TOATĂ populaţia VĂII JIULUI, şi spun acest lucru deoarece pe atunci puţini “specializaţi” în furturi, sau dintre acei care profitând de această sărbătoare ar fi putut “opera” liniştiţi, oamenii fiind “la chermeză” şi casele pustii. Dar pe aceşti oameni, pe minieri, nu se pune problema că nu-i „căutau” hoţii, uneori nici neamurile de pe unde se trag nu-i căutau.. Călătoriile erau scumpe şi foarte nesigure. Se considera o adevărată expediţie să faci o călătorie de 3-400km. Chiar dacă buzunarul ţi-ar fi permis, să călătoreşti cu trenul, să dormi prin gări 3-4 zile, să schimbi cel puţin de trei ori trenurile, nu-i ardea la nimeni şi-ţi trecea pofta de drum şi de neamuri. Petre îşi aducea aminte de un frate al său ,care a făcut o şcoală militară în Rusia. Acesta mergea cu trenul numai, de la Bucureşti la Moscova în cinci zile şi acela era un tren internaţional. Despre rutele interne… nu mai are rost să vorbim.
Distracţia era în toi, când fanfara a dat semnalul: “Ascultaţi toţi” şi evident toţi s-au dus să-şi ocupe locuri şi să privească înspre direcţia de unde veneau şefii. Au dorit să fie prezenţi la această sărbătoare, oameni grei, unul fiind chiar membru supleant în CC. S-au urcat pe estacada roşie ce era ornată cu lozinci şi rând pe rând au cuvântat fiecare câte ceva, despre “răsplata muncii împlinite”, importanţa muncii minerilor de la minele de cărbuni şi importanţa acestora pentru ţară, pentru construcţia ei. După aceste cuvântări, pentru a arăta preţuirea de care se bucură muncitorii harnici, fruntaşii, s-au acordat titlurile de stahanovişti. Titlul de stahanovist era însoţit de o primă substanţială de 5000 lei (3000 lei erau o pereche de boi).
Stahanoviştii au fost prezentaţi “tovarăşului de la CC” care le-a spus: “cât de mândră-i ţara noastră de ei şi de munca lor. Le-a mai spus că se va face un film cu această sărbătoare, film care se va da în jurnalele de „actualităţi” înaintea începerii proiectării filmelor din sălile de cinematograf”. Apoi le-a urat: “s-o ţină tot aşa” că “ţara-i cu ochii pe ei” şi-i vor populariza hărnicia dânşilor pe toţi cetăţenii acestei ţări, cât şi despre viitoarele lor realizări, care urmau să le înfăptuiască în viitorul apropiat, de aşa natură ca ei să nu fie uitaţi niciodată de clasa muncitoare din toată ţara.
Petre şi ceilalţi, au mulţumit pentru bunele urări şi felicitări şi s-au retras fiecare la familia sa petrecând în continuare, până când emoţiile şi oboseala, poate şi berile, i-au “obosit”. Ceilalţi care mai erau în vervă, mai puţin copiii, continuau cu încercările de dans, de ori ce tip-dans, să fie !
După ilaritatea provocată de “interferenţele” dintre fanfare şi tarafuri s-a trecut pe dans popular. Petre îşi mai aduce aminte că a început şi el să danseze şi nu rata obiceiul ca la sfârşitul fiecărui dans să-şi ridice partenera de dans în sus şi s-o sărute. Era bine. i-a plăcut, cu toate că, într-o vreme avea impresia că ortacii lui stăteau la rând s-o joace pe Elisabeta… şi evident… s-o sărute.
Mai era o pacoste. După ce a fost declarat stahanovist, intimitatea lui familiară i-a dispărut. Zilnic îi era “călcată” casa de tot mai mulţi ortaci, pe care Elisabeta îi mai servea cu mâncare, mai şi beau, după care cam fără jenă o mai ciupeau pe Elisabeta din diferite părţi ale trupului, unii, după ce mai beau, deveneau şi impertinenţi, de…
Un timp a crezut că toate aceste manifestări de “adoraţie” erau sub control, apoi parcă nu mai erau tare clare lucrurile. A constatat că el nu-şi aduce aminte când îşi conducea ortacii acasă la fiecare sfârşit de “bairam”. Ori adormea, ori se îmbăta mai repede ca toţi. Cert este că nu ştia şi nici nu-şi mai aducea aminte, de cum evoluau lucrurile, seară de seară. La primul semn de alarmă a crezut că rezistenţa lui la băutură a scăzut. A început să bea mai puţin, dar ciudat, rezultatul era acelaşi. Nu-şi mai aduce aminte modul cum, sau când se terminau “petrecerile” din propria-i casă.

O remarcă care nu mai ştie dacă mai avea vre-o importanţă. A observat că ei, ortacii lui, s-au împuţinat în ultima perioadă.
– Dar ţie ce-ţi trebuie Turic? îl relansă Petre după această scurtă retrăire din memorie.
– Baciu Petre, pe latura de Est a sectorului 2, pe măsură ce avansăm cărbunele e din ce în ce mai cald, primejdios de cald. Mi-e frică de-o autoaprindere. Cu cine am mai vorbit, au dat din umeri. Oamenii care lucrează chiar acolo nu realizează pericolul, şi de fapt ei mi-au spus că acum câştigă, dacă-i opresc ei cu ce se aleg? Dar eu sunt convins că oamenii aceştia nu realizează pericolul care-i pândeşte. Pur şi simplu mi-e teamă. Ce mă sfătuieşti să fac?
-E greu Turic, foarte greu. Poate ai fost prea hapsân. Ţi-ai făcut o brigadă numai din tineri sănătoşi şi puternici, ei te vor face fruntaş, brigadă fruntaşă, dar puţina lor experienţă nu-ţi slujeşte în cazul unui pericol real. Eu nu te-am învăţat aşa ceva. Tare mă tem că-i avea nevoie de vreo cinzeci de sicrie…
– Vai de mine, ce vorbeşti?
– Atâtea ţi-au trebuit ultima dată, nu?
– De ce mă chinui omule?!
– După cum mi-ai povestit tu, altă soluţie n-ai. Să nu uitaţi să le daţi pensii bune nevestelor şi… bani de înmormântare.
– Baciu Petre, devii macabru, îl apostrofă Turic. Şti de ce am venit la tine şi acesta-i ajutorul pe care mi-l dai?
– Dacă dracul ne ţine de ochi şi Dumnezeu a uitat de noi, tu ce mai poţi face, Turic?
– Baciu Petre… mă duc. Nu te mai deranja să mă conduci… atâta te-aş mai ruga să-mi spui… ar exista o soluţie nu… coşciugule?
– Există Turic, dar mai repede te-ar da pe tine afară decât să cheltuiască atâţia bani ca să o pună în aplicare, ca să salveze oamenii. Această metodă de protejare a oamenilor şi a zăcământului, nu numai că nu dau cărbune, dar cheltuiesc enorm din buzunarul ţării… aşa că…
– Dă-i dracului, mai bine spune-mi ce trebuie să fac. Ce voi afla de la ‘matale le voi spune şi la „ăia” la sindicat şi precis că o să-i conving. Este neapărat obligatoriu să evităm producerea a încă unei explozii în acest an, altfel cine se va mai angaja aici?
– Ai două posibilităţi ori inunzi mina în locul unde crezi că va începe explozia, ori congelezi pereţii ca sud-africanii şi cu aceasta răceşti aerul şi pereţii.
– Alta nu mai şti ?
– Ar mai fi una dar la noi legea mineritului nu permite să faci două puţuri la extremităţile câmpului minier, cu toate că acest lucru ar crea nişte condiţii şi posibilităţi de muncă în adevăratul sens al cuvântului. Atunci am avea aerajul care ni-l dorim fiecare şi nu s-ar mai forma grizuul… poveşti… Să văd eu cine va scrie lucrul aceasta în Legea Minelor.
– Atât?!
– Mă tem că da…
– Într-adevăr cred că… este nevoie de bani… de timp… de omenie…
– Da… cine ţine la oamenii lui… le face…
– Aia cu al doilea puţ… Doamne mult bine ne-ar aduce… Te las cu bine! şi uitând că Petre este atât de bolnav, îi bătu în transpunerea lui, în gândurile sale, pe spate, lucru care-i similar cu apăsarea pe butonul de pornire a tusei atât de tare, că Petre nici n-a mai putut da răspuns la salut.

Petre îşi căută sticluţa „lui” cu apa aia băloasă care cică-i oprea tusa şi-şi umectă buzele… atunci când a avut loc accidentul lor, cu ei n-a fost chiar aşa de rău şi ce dezastru s-a dezlănţuit. Acum dacă problemele se prezintă aşa cum zice Turic şi oraşul Petrila poate zbura în aer. E grav. E foarte grav! Îşi căută bocancii şi ieşii din casă. Îi era teamă să stea singur în casă cu tusea lui. S-a pus din nou pe bancă. De aici se vedea pârâul acesta, pârâu care-i aducea aminte de copilăria lui, de singura perioadă a vieţii sale fără gânduri înfundate. Şi-ar fi dorit mult să plece pe fostele lui meleaguri năsăudene, dar nu îndrăznea să-i propună acest lucru nevestei, care probabil în starea în care el se află, dânsa ar putea crede că-i CHEMAREA STRĂBUNILOR, şi dacă îl va categorisi aşa, va primi “statutul” de mort-viu adică cineva de care abia aştepţi să te scapi.
De mult îşi dorea să-şi revadă fraţii, rubedeniile şi cerul Rodnei, sub care a fost zămislit şi care pentru el e unic, mai ales acum când lui, cel mai important capitol din viaţă s-a încheiat. Viaţa activă. Şi-ar dorii să mai schimbe şi el nişte păreri cu oamenii locurilor, ca rubedeniilor sale, să le cunoască şi el necazurile, gândurile, dorinţele, într-un cuvânt: care-i viaţa lor, cât din sufletul lor le-a mai rămas şi pentru cei ce şi-au părăsit meleagurile natale. Cum au rămas acei care au “plecat” în ochii lor, sau şi ei de se vor întoarce vor fi consideraţi ca “aduşi de ape” .Toate acestea sunt banalităţi, pentru ori cine, dar acum pentru Petre erau dorinţe insurmontabile. Poate singurele gânduri, care îl mai scoteau din starea de inutilitate. Acolo poate chiar şi nevastă-sa s-ar putea schimba, poate… şi copiii… Până acum, până a ajuns aşa… nici el nu era interesat de toate câte-s pe lumea aceasta. De fapt nu-l interesa de vieţile particulare ale ortacilor, a familiilor lor… Nu-i plăcea să-şi bage nasul în treburile altora. Nimeni nu poate şti cei în casa fiecăruia, în familiile lor… De ce trebuie să judecăm pe alţii şi… fără dovezi? Sigur că şi el aude multe, vede multe ciudăţenii, dar dacă el nu era în acea situaţie, nu-l afecta, era indiferent. Nu considera importante zvonurile, poveştile despre familia unuia, nevasta altuia faţă de profesia lor, aceste lucruri erau neînsemnate, cu toate că unele dintre aceste zvonuri, poveşti, mergeau până la distrugerea reală a unor familii, la destrăbălarea soţilor. În acest prezent dureros a lui Petre, i-a venit şi lui rândul să asiste la destrămarea propriei sale familii… din interior, el nefiind capabil să facă nimic pentru evitarea acestui neplăcut eveniment.
După explozia de atunci… când şi el a fost afectat, cinzeci de mineri au umplut coşciugele, doar trei au intrat în spital… şi au ieşit… pensionari de boală… doi dintre ei s-au dus… a rămas el singur… singur…
Explozia declanşată atunci, în sectorul lui, a aprins grizuul, atmosfera. Flăcările nu l-au afectat pe el, dar cu toate că respira prin materialul bluzei din care era confecţionată salopeta, aerul era aşa de fierbinte că simţea că i se aprind plămânii. Mucoasele în totalitate i s-au uscat obrintindu-i plămânii. Pentru el, de atunci, respiraţia însăşi necesitând un mare efort, a devenit o mare problemă imediat după ieşirea din spital. Au început complicaţiile: bronhopneumonie cu diferite complicaţii şi infecţii, multe spitalizări şi în final dependenţa de tubul de oxigen.
Explozia a avut loc imediat ce au intrat în mină. Un tânăr electrician a fost invitat la o nuntă. Din localitatea unde avea loc nunta, un exista nici-o posibilitatea să poată ajunge la prima oră în schimb. Alimentarea cu energie electrică a minei, se întrerupea pe perioada cât nu erau schimburi în mină. Întrerupătoarele automate nu se pot cupla singure. Electricianul despre care vorbim şi care a mers la nunta aceia, a considerat că de cumva întârzie, să blocheze întrerupătorul automat, ca ortacii care vor veni la lucru să aibă curent.