În apartamentul special s-a mutat o familie tânără de nici 26 de ani, având o fetiţă “la primii paşi”-O nouă perioadă de igienizare, de aranjare, din nou zgomote motivate şi nemotivate, la orele când oamenii de regulă dorm. Din nou pertractări, discuţii, care ştiţi că de regulă nu prea reuşesc mare lucru în relaţiile vecinilor de bloc. Femeia era foarte frumoasă, cu mult şarm, stăpână pe ea, convinsă fiind de calităţile şi frumuseţea sa, nu considera că trebuie să fie mai conciliantă în relaţiile matrimoniale. Cum s-ar spune nu lăsa nimic din „drepturile” sale. Soţul doamnei, şofer, om umblat şi din toate umblăturile s-a opri la băutură. Seara când se întâlneau, ea-i mai făcea câte o criză de isterie, el bine “brăguit” dormea buştean. Aşa au dus-o vreun an. Pe el n-a reuşit nimeni să-l convingă că „la volan” nu are ce căuta băut. Într-una din zilele lor de fericire, s-au pus în maşină să plece la rudenii. El era ca de obicei băut. Din faţă-i venii un autotren. Reflexele nu l-au ajutat să evite tragedia. La impact soţia lui a murit. Pe el l-au zidit tot în ghips, şi asta la nici 27 de ani. Cam acestea au fi relatările despre foştii şi actualii locatari ai “apartamentului special”. Poate din aceste cauze, dar şi din altele lui Petre nu-i plăcea să locuiască la bloc. Dar…
Petre de la geamul apartamentului său se uita cum:
“printre noi viaţa trecea-nainte n-avea voie-n loc să stee
şi minerii, ieşiţi din şut cu lămpile lor înstelau un cer întinerit” după cum spunea Ion Theodor Ilea. Tristeţea lucrului consta în faptul că Petre nu mai putea spune:
“Şi intru. Prin lungi galerii
s’aud cum răsună ciocane,
că inimi îţi par, năzdrăvane,
în piepturi de munţi cenuşii” (Al. Andriţoiu)

de acolo era el lipsă dintre ortaci, cu toate că el n-a avut niciodată ideea de-aşi, cruţa viaţa şi sănătatea, care acum pentru el nu mai însemnau nimic. De câte ori nu i-a scos pe ortacii săi din pericol, înainte de-a fi prea târziu.
“Înşfăcă trei scânduri, înşfacă securea
Lucrează în friguri, lunatic, aiurea.
Sub grindina morţii din acoperiş
Iute două cruciş, stâlp a treia proptiş,
Şi peste o clipă, inima-i ţipă.
Salvat abatajul grindina stete!
Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete.” (A. Toma)

pentru viaţa lor. Aceste amintiri le trăia dureros de acut acum când le vede feţele lor mânjite cu praf de cărbune din care sticlesc doi ochi jucăuşi cărând cu ei lumina soarelui. Acei ochi care sfidau zilnic moartea şi care se bucurau că: “AU MAI VĂZUT ÎNCĂO ZI LUMINA SOARELUI” iar casa şi familia îi “sunt bine”. Aşa a fost şi el, Şeful brigăzii 1 din sectorul 2. Acum… uşa s-a deschis şi-i intră fostul maistru în casă.
– Noroc bun!
– Noroc, îi răspunde Petre, timp în care maistrul îşi trage un scaun lângă masă. Se uită prin casă, apucă de pe o stelaje un ziar mai vechi, o “Scântee bătrână” o aranjează pe un colţ de masă, după care îşi pune cotul mâinii drepte pe el şi cu hoamărul din mâna stângă îşi lovea cizma de cauciuc. Au stat aşa o bucată de vreme, după care, Turic fostul lui maistru îi zise:
– Petre nu dai o pălincă?! Petre fără a spune ceva, se ridică din fotoliul lui de opt sute de lei, şi trăgându-şi picioarele după el se duce la un credenţ de unde scoate o sticlă. O pune pe masă şi caută un pahar. Unul singur.

– De ce, te-ai pocăit? “îl testă” Turic. Petre nu catadicseşte să-i răspundă, toarnă în pahar şi îl îmbie pe Turic. Apoi se întoarce în fotoliul său ieftin.
– Gluch auf!
– Noroc.
– Petre vrei să mă scoţi din ţâţâni! Se răţoi la el Turic după ce a lăsat să-i curgă pe gât pălinca. Ce-i cu tine omule? Oricum încerc să te scot din mahmureala ta, tu tot mofluz eşti. Te-ai supărat că am venit?
– Nu, nu de asta-s supărat. Aşa-s eu… mai nou.
– Spune omule ce te frământă, nu te tot screme atâta…
– De… nu prea mai este ce zice… Turic îndrăznea să i se adreseze aşa de autoritar, el fiindu-i unul din primii lui ucenici în minerit, ucenic care l-a şi întrecut, acum fiind maistru. Ba o vreme i-a fost maistru chiar şi lui Petre, fostul lui dascăl în băiuşag. O vreme amândoi erau şefi de brigăzi. Doamne ce întreceri mai făceau şi ce petreceri mai încingeau la câştigarea titlurilor de STAHANOVISTI
“La fel îndrepţi şi azi către popor
Lucirea ceea care nu se stinge!
Din pilda lui Stahanov Alexei,
ce-am cunoscut-o’n paginile tale,
ţâşnesc bogate râuri de ţiţei
Şi cresc înalte noile furnale.
Şi dacă Valea Jiului vestit
se-avântă peste ani cu straşnic pas,
e fiindcă’n faldul tău a strălucit
lumina gloriosului Dombas!” (Dan Deşliu – Aniversarea Scânteii)

Apoi amândoi au fost decoraţi şi toate acestea, se încheiau, cu concursul golirii sticlelor de bere din navete, concurs care, evident că şi el era câştigat de cineva. Ce animaţie era prin apartamentul lui, că uneori avea impresia că nici nu este casa lui, atâta foială era, ATUNCI… acum… au trecut trei ore de când s-a terminat şutul şi nu i-a intrat în casă numai fostul ortac… de fapt nici despre ai mei… de copiii mei… de nevastă, nu prea ştiu pe unde umblă… poate să fi uitat că mai trăiesc…
Petre se gândea că poate era mult mai bine dacă statul nu le-ar fi dat blocuri de locuinţe gata terminate… Ar fi fost mai câştigaţi dacă ar fi primit pământ în colonii, unde ei şi-ar fi făcut case, ajutându-se unii pe alţii. În primul rând, ar mai fi fost de câştigat şi altfel de bani pe aici, poate mai albi, nu negri ca ce-i “scoşi” din antracit. S-ar mai fi dezvoltat şi alte meserii, ar fi existat şi alte preocupări nu numai mineritul. De ce nu, poate ar mai fi fost de-o “drojdie” şi în zilele de peste săptămână. Aşa… dacă le-au primit toate pe gratis… blocurile goale, care-şi aşteaptă locatarii… cu toate instalaţiile şi înlesnirile posibile… gratis şi fără nici-o răspundere. Poate de aceea nici nu le iubeau, nu le îngrijeau… erau… gratis. Oricând aveau chef, le puteau schimba sau li-se dădeau altele, când nu le mai convenea de cel în care au locuit. Aceste apartamente erau considerate apartamente „moarte” de la începutul construcţiei. Oamenilor căror li-se repartizau, cei mai mulţi nu ştiau ce-i aia salubritate, taxele comunale nici curentul nu se plătea, dacă… erau gratis. De fapt era un troc. Statul le-a dat TOTUL, ca ei să de-a Totul pe scosul cărbunelui. Aşa a ajuns şi el şi alţii pe care îi mai cunoştea şi care mai ştiau câte ceva şi din alte meserii, să şi le uite.

De copil a fost dus de tatăl său la butin, la pregătirea lemnului pentru făcut case. L-a învăţat dulgheria. Aici ce să facă un dulgher la bloc? Orice necesităţi aveau, le spune-au la sindicat. Sindicatul le zugrăvea, le repara instalaţiile electrice sau de apă, pe cele sanitare şi totul gratis, de la stat. Aşa s-a ajuns ca aceşti oamenii să nu mai ştie rostul timpului, să nu preţuiască un moment în plus cu familia. Au început să nu mai aibă nici un fel de preocupări. Oameni tineri după ce se odihneau. se plictiseau de enormitatea timpului inutil. Au început să-şi “caute” preocupări: o şeptică, o berică, o fătucă, poate un film şi cam asta.
Erau ca o armată în refacere. Oamenii erau în criză de preocupări, oameni buni, oameni de bază, oameni întregi… se pierdeau. Ori ce prostie se întâmpla aici: bătăi, scandaluri, insubordonări şi chiar furturi parcă toţi se înghesuiau să participe… din lipsă de preocupare. Această cauză, această lipsă a unor preocupare pentru timpul în care minerii nu erau în şut a dus că şi-a pierdut cei mai mulţi consăteni, cei mai buni oameni, care au părăsit locurile acestea de amorţeală generală. Ar fi plecat şi el, că se zvonea că şi la noi s-au redeschis minele, dar cum el nu aveam deloc pământ, în satul lui, pământ măcar atât să-şi ridice o casă, ori măcar atâţia bani ca să-şi poată cumpăra una gata făcută. Dar era nevoie de mult mai mulţi bani. Cu toate acestea s-ar fi dus. Avea speranţa că-l vor ajuta părinţi; dar Elisabeta nici nu voia să audă. Despre aşa ceva. Apoi a dobândit şi el titlul de stahanovist şi ar fi fost o greşeală să nu beneficieze de avantajele acestei situaţii. Îşi aduce aminte ca şi astăzi, de acea zi când l-au făcut stahanovist. Era pe 3 August, o vreme dumnezeiască. Un soare minunat, plăcut, mângâitor parcă. Toată lumea era în haine de sărbătoare pe platoul numit aeroport. Acolo era adunată TOATĂ populaţia Văii Jiului cu mic cu mare. Fanfara intona valsuri de Strauss şi a început acele valsuri cu veşnic însoţitorul IMN al MINERILOR. Banii curgeau gârlă pe bere, mici şi pe orice prostioare care se vindeau de „suveniruri” la tarabele improvizate din leaţuri şi care după ce-şi vindeau “produsele” erau făcute “focuri de tabără” de către copii. Erau şi jucării şi vase de pământ, despre care se ştie că nu le prea agreează minerii cu excepţia oalelor de fiert sarmale. Totuşi şi ei îşi cumpărau câte o păsărică, un fluier, o ocarină, din pământ sau alt obiect care să-i amintească de locurile de baştină, de fostele lui rădăcini. Şi copiii aveau partea lor de sărbătoare, şi se cunoaşte că părinţii nu precupeţesc nimic când e vorba de odraslele lor. “Comerţul” s-a orientat să nu piardă un leu din această afacere, aşa că puteai să vezi zahărul metamorfozat în sute de forme, culori şi dimensiuni. Patisierii, nici ei nu erau mai prejos, ca să nu amintim de piesele de îmbrăcăminte: de la şepcile de hârtie şi iască, pai, până la paltoane. Despre jocuri şi jucăriile aduse aici, în afară de mingi şi baloane, las fantezia dumneavoastră să şi le imagineze. Găseai aici lucruri care uneori nici nu ţi-ai puteai imagina că se pot vinde şi cu toate acestea erau oferite şi… cumpărate. Banii se aruncau nu se cheltuiau…
Într-o margine a “târgului amenajat”, era construită din scânduri o estacadă, având balustrade pentru… susţinerea unei mari pânze roşii, drapată cu lozinci de slavă şi îndemnuri. Pe estacadă „treceau” numeroase echipe de dansatori care îşi etalau priceperea în dansul popular din zonă şi chiar din alte părţi ale ţării. Această sărbătoare era dedicată cinstirii proaspeţilor stahanovişti. Era într-adevăr o sărbătoare de suflet o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, dar şi o etapă a vieţii pentru mulţi dintre cei aflaţi aici.