Adevărat este că în acele zile, de după salarii, magazinele “gem de oameni” şi atât ele cât şi piaţa de alimente sunt efectiv golite, “măturate” de orice conţinut. Toate mărfurile aduse în cele două săptămâni se vând în maximum trei zile, de după fiecare plată sau avans, după care “drumurile” femeilor şi ale bărbaţilor din Vale se restrâng. Mai ies doar să mai cumpere pâine şi câte unii şi lapte, de altceva banii nu le mai ajung. Rar mai vezi dintre tineret câte unul, care să mai intre în cârciumi după trecerea mai sus pomenitele zile de după chenzină.
După numărul de oameni, după importanţa economică a fiecărei localităţi miniere, au primit statute de oraşe, de municipii, dar pentru oamenii din aceste localităţi, pentru băştinaşi, localităţile miniere erau tot un fel de sate mai mici sau mai mari. E adevărat că nici unei astfel de localităţi, nu le lipsea casele de cultură, o sală de proiecţie cinematografică şi cu toate acestea, nici autorităţile şi nici oamenii de acolo ori n-au ştiut, ori n-au putut să umple golul de cultură existent, gol care odată eliminat ar fi putut permite şi alte tipuri de profesii, de activităţi în localitate, nu numai ancestrala obişnuinţă : casă – cărbune – crâşmă.
Tusea îl necăjea continuu pe Petre, nepermiţându-i când îl apuca, nici măcar să respire. A ajuns aici, la Petrila, deoarece războiul l-a prins în şcoală, pe care n-a reuşit să o termine, ba spre sfârşitul războiului a fost şi încorporat. După ce l-au casat din armată, era aproape analfabet, fără nici o meserie, fără nici un fel de avere, fără un orizont. A aflat că ţării trebuie mult cărbune şi s-a prezentat aici la mină, pe atunci singura lui şansă de prosperare, dacă nu chiar unica posibilitate de trai. Într-un târziu a lămurit-o pe Elisabeta şi s-au luat în grabă, în momentul în care au aflat (în mod sigur) că aici ar putea avea un serviciu stabil, o şansă de viaţă. Cu toată graba lor, nu şi-au putut părăsi satul aşa cum au crezut ei, întrucât părinţii Petre, dar mai ales ai Elisabetei nu concepeau să nu-şi mai vadă copiii cât vor mai trăi. În cazul acesta nedorind să-şi supere părinţii, au lucrat pe unde au putut mai mulţi ani, fără a putea pune nimic deoparte. Nu erau chiar aşa săraci, niciodată nu le-a lipsit un … reazem. Văzând părinţii lor, că tinerii încep a se îngloda în datorii fără şanse de prosperare, mai ales că între timp au apărut şi copiii, nu s-au mai opus plecării, şi alături de alte cohorte de dezrădăcinaţi, au luat şi ei Drumul Văii, după… vreo trei ani. Au sosit în “pământul făgăduinţei” nu numai prin prisma banilor ce-i vor câştiga, ci mai ales datorită faptului că, era singurul loc unde s-ar mai fi putut angaja în acele vremuri, neobişnuit de grele, de după război.
Când au venit, erau de-o brigadă de mineri, numai ace-i veniţi din Rodna. Nu numai că erau mulţi, erau şi harnici, dar mai ales erau singurii care au venit “acolo” şi ştiau ce-i lucrul în mină. Erau şi tineri, sănătoşi şi oameni de nădejde în rosturile băilor.

Rugăciunea minerului
(Luată de pe caseta audio a lui Nicolae Sabău „Astea sânt horile noastre”

Dintr-a adâncuri am strigat către Tine Doamne:
Doamne! Auzi glasul meu şi păzeşte-mă pe mine şi pe toţi ortacii mei care trudesc aici.
Şi din măruntaiele pământului scoatem la lumină darurile tale:
Aurul, argintul, plumbul, cărbunele şi alte materiale miraculoase spre uşurarea vieţii oamenilor pe pământ.

Adu-ţi aminte Doamne, de noi minerii, când suntem la fronturile de lucru în lumea întunericului, în truda noastră cu piatra munţilor, pe galerii, pe orizoante, unde la fiecare pas pericolul surpărilor este aproape şi unde moartea este gata în ori ce clipă să ne i-a viaţa.
Te rugăm pe Tine Dumnezeul nostru să fi lângă noi şi să ne aperi de primejdia cea rea.
Doamne Iisuse Hristoase fi cu noi robii de sub pământ şi atunci când cu degetele zdrobite de pietre şi bolovani, ne desfacem merindea şi ne-o aşezăm pe genunchi, pentru a îmbuca de câteva ori, fii lângă noi şi binecuvântează mâncarea noastră.
Fii lângă noi minerii şi atunci, Iisus al Nostru când : toţi parveniţii, toţii străinii, toţi stăpânii, ne înjură, ne lovesc, ne fură;
Tu Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-i că nu ştiu ce fac!
Prin mijlocirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfintei Varvara ocrotitoarea minerilor, apără-ne Atotputernice de primejdii şi de toată întâmplarea rea.
Pentru binefacerile Tale Doamne te lăudăm şi te iubim, Acum şi-n Vecii Vecilor, Amin, Amin, Amin. (versurile sunt din lirica populară culese de rapsod)

Drept este că între munca dintr-o mină de minereuri, de unde au venit ei, şi una de cărbuni ca cele din Vale sunt mari diferenţe. Dar între un muncitor şi un fost miner, indiferent la ce fel de mină a lucrat el, există o diferenţă şi mai mare. Un miner care ştie ce este ortăcia, mina, disciplina şi lucrul în subteran, nu slăbea cum slăbeau ceilalţi câte trei, patru kilograme pe săptămână. Este vorba acei care veneau aici să câştige bani. Pe aceştia îi îngrozea lucrul în mină şi subteranul. Îţi era milă de ei cum fugeau să se ascundă când crăpa câte-un tropan de rămânea din el numai surcelele şi cu câtă umilinţă se uita în ochii tăi, ca să-i indici un loc unde ar putea sta sau fugii ca viaţa să-i fie cruţată, să fie sigur că nu acolo-şi va afla mormântul. Între producţia de cărbune, accidentele ce se întâmplau destul de des şi comportamentul acestor “mineri”, nervii le erau solicitaţi la maximum.
Nu de puţine ori, viaţa-ţi impunea, acolo jos în mină, să reacţionezi altfel decât doreai, decât ar fi trebuit, pentru a fi scutul uman al unuia sau altuia dintre ortaci. Acest lucru este obişnuit la munca în subteran, dar oamenii aceştia care fugeau după bani şi pe care nu-i interesa mineritul, fiind veniţi din toată ţara şi băgaţi în mină, obligaţi ca în acelaşi timp să se protejeze, şi să dea producţie. Îngroziţi de ce vedeau şi păţeau, era imposibil să înveţe sub presiunea fricii şi nici cărbune nu puteau da. Cei mai vechi, acei care cunoşteau lucrul în băi trebuia să-i protejeze, ei pe aceştia, să le cruţe vieţile. Nu mulţi rezistau la aşa ceva şi… îşi luau lumea în cap…
– Noroc bun, Baciu Petre, îşi strigă un tânăr miner proaspăt ieşit din mină, care din cauza prafului de cărbune nu avea descoperiţi decât ochii şi dinţii.
– Bun noroc… răspunse între două accese de tuse Petre.
– Nu vi-i la un şnaps?
– Nu… nu încă…
– La bună vedere!
– Bună, şi Petre se ridică amorţit de pe bancă şi pleacă în apartament. Îi ieşeau ortacii din şut şi-i era ruşine că el boleşte şi lucră, cu toate că şi el ar dori mult să mai poată lucra. Mulţi dintre ei i-au fost ca şi copii lui. El le-a pus pikamerul în mină şi tot el i-a învăţat tot ce ştiu ei astăzi că este sau aparţine mineritului, şi mai ales cum să-şi protejeze viaţa.

Nu intra cu plăcere în bloc, deoarece o asemenea adunătură de oameni dintr-un bloc, cât altădată într-un sat, fiecare cu metehnele şi necazurile sale, cu fel de fel de probleme. Când au primit locuinţă în acest bloc, era nou abia terminat, câteva săptămâni s-au tot mutat până s-a umplut. Apartamentul de deasupra lor, a fost repartizat unei familii, formată din… două familii. Soţul, la prima căsătorie, s-a însurat cu o femeie divorţată care avea un băiat deja. El soţul avea patruzeci de ani, ea uşor peste această vârstă. Concepţia ei era că trebuie să-şi apere copilul de… soţ, care era un om cumsecade, dar… aşa erau ei. Această mentalitate exploatată de “fecioraş“, l-a făcut un obraznic şi un răzgâiat urât de toată lumea. După mutarea propriu-zisă, urmează amenajarea apartamentului, după gusturile, pretenţia şi posibilităţile fiecăruia. Să fii trecut vreo două săptămâni, când într-o noapte, înspre crucea nopţii, s-a auzit o bufnitură puternică, dar surdă din apartamentul celor deasupra. Petre a aşteptat eventualele replici, pentru a putea desluşi “mişcarea”. În acea noapte nu s-a mai auzit nimic. A doua zi, la întâlnirea cu vecina de “sus”, Petre a întrebat care a fost cauza acelei bufnituri. Femeia, foarte afectată, i-a spus că i s-a desprins suportul de la draperie, continuând că, acelaşi lucru s-a întâmplat cu câteva zile înainte de moartea mamei sale, ea considerând acest lucru un “semn rău” şi-i decisă să se mute din acel apartament. Geaba i-a explicat Petre că poate zugravul o fi umectat mai mult ipsosul cu care era prins, nu i-a putut “muta gândurile” de la ceea ce ea ştia. Era fixaţia ei şi nu era singura ei fixaţie. De câte ori spăla Elisabeta şi-şi punea la uscat în balcon hainele, exact în acel moment, dânsa, avea de scuturat o cârpă sau alta de praf. Au rugat-o, au stabilit zile în care ar putea spăla, nimic n-o putea opri, fiindcă “uita”. Cel mai plăcut era de sărbători, când Elisabeta mai scotea şi din preparatele alimentare pregătite pe terasă şi ea nu uita să-şi scuture flendurile. Din cele trei metode de contracarare a acestei “nobile” activităţi, Petre a ales-o pe cea mai paşnică. A închis balconul. Automatul s-a oprit “desprăfuirile” şi a început “să-şi aerisească”preşurile, luând total lumina din apartamentul lui Petre, până Dumnezeu a pornit un vânt şi a lăsat-o fără ele, obligată fiind să trăiască în bloc, ca ori ce om normal.
Căsătorindu-se băiatul doamnei “de la apartamentul special “cum îi va rămâne numele, mamă-sa l-a lăsat pe el în apartament. Băiatul care a făcut armata la transmisiuni, a fost cooptat de Securitate cu profesia sa de: tehnician radio. Nu l-au ţinut tare mult datorită unei alte profesii nou dobândite. Tipul s-a apucat de băut. Cu ce a mai “strâns” de prin armată, de pe la fostul serviciul, s-a apucat să repare staţii de amplificare, care normal erau şi probate şi neapărat noaptea. Rezultatele “convorbirilor” de zi sau de noapte, au avut acelaşi rezultat ca şi mai vechile discuţii cu mamă-sa. Cum neruşinarea şi lipsa bunului simţ, tindea să devină cunoscută deranjând o comunitate anume, miliţia i-a aplicat o amendă de cinci sute de lei, lucru ce l-a potolit pe loc, de-a mai verifica staţiile de amplificare noaptea. Păcat că amenda nu l-a lecuit şi de băutură. A ajuns că-i tremurau membrele ca la unul bolnav de Parkinson. Copiii lui creşteau sub damful băuturii. Începea degradarea psihică, lipsa de discernământ, coşmarurile. Într-o bună dimineaţă, cu un cablu de alimentare de la o staţie de amplificare, s-a spânzurat la nici treizeci de ani. După “tratamentul” aplicat de soţ, nici soţia nu a trăit mai mult de zece ani după el şi s-a stins şi ea. Fetiţa s-a căsătorit şi a trebuit să părăsească apartamentul, datorită faptului că fratele ei era primul bărbat din familie căruia-i trebuia… bărbaţi şi avea nevoie de apartament. L-au vândut destul de bine şi s-au mutat pe alte meleaguri.