Culmea era că unora “li se lipea de creiere” câte ceva. O asemenea poveste, şi “cunoştinţele” luate dintr-o poveste “aburită” în acele vremuri, i-a schimbat tot cursul vieţii lui Petre.
Schimbarea sentinelelor “bătrâne” cu noii soldaţii şi mai ales la asemenea obiective, era de bănuit că nu convenea multor persoane şi în primul rând vechilor sentinele, care nu erau fitecine. Majoritatea dintre ei erau fii unor şefi şi şefuleţii care, într-o “mobilizare” generală, au scuturat pungile la timp folosindu-se de toate cunoştinţele şi relaţiile, neprecupeţind nimic pentru a nu le trimite fiul la război, pentru a nu fi sacrificat. Un alt impediment era că acei care i-a “scăpat” de război, trebuiau să fie recompensaţi continuu, să le fie menţinută recunoştinţa fiecărui “scăpat” de la război, ştiut fiind că ei au fost aceia care “i-au repartizat” la: paza “rezervelor de stat a armatei”. Din aceste locuri cu mari depozite şi mărfuri variate, li-se făce-au filodorme substanţiale ofiţerilor care „i-au salvat”, cadouri în produse şi articole care au dispărut demult de pe piaţă.
Pe aceste temeiuri, o parte dintre ofiţeri, şi ei cu mari datorii unor alte persoane, s-au gândit la o modalitate de-ai băga în sperieţi pe tinerii recruţi, care dacă nu vor mai putând suporta acest “tratament” al groazei, îşi vor lua lumea în cap, acceptând să plece… ori unde, numai să nu mai fie acolo.
Un plan simplu, real, uşor de pus în practică. Două zile li-s-au făcut instructajul şi modul de efectuare a serviciului de gardă. Precipitarea cu care s-au instruit noile gărzi, modul de execuţie şi operare a serviciului de pază, au avut darul ca în loc să fie instruiţi soldaţii ce urmau a intra în gardă, ei au intrat într-o totală confuzie. Chiar şi ce-au mai învăţat la unitatea de la care au venit, aici s-a transformat totul în abureală. Întrucât erau tot timpul testaţi cu “înţeles soldat” se ruşinau să spună că “nu au priceput nimic”.
“Instruiţi” au intrat în posturile în care au fost repartizaţi. În prima seară, una dintre sentinele, necunoscând că în partea lui dreaptă, a postului său de pază, mai exista încă un post de pază şi-a împuşcat camaradul, crezând că-i infractor. La anchetă s-a constatat că celălalt soldat venea spre el să-şi aprindă o ţigară!
După această nefericită întâmplare, în ziua următoare, în posturile de pază, au găsit două sentinele moarte. După toate probabilităţile de infarct. Foarte posibil din cauza spaimei.
Sentinelele moarte “nu le-au spus” şi care ar fi putut fi spaima care le-a cauzat moartea. Nimeni nu le bănuia măcar.
Postul de sentinelă a lui Petre, postul IV, era la capătul din spre câmp al barăcii cu efecte militare pe care-o păzea. Baraca avea o lungime de 50m.De acolo nu se auzea mare lucru, înspre celelalte posturi, sau la corpul de gardă. Distanţa era foarte mare dar şi datorită faptului că vântul bătea încontinuu. În celălalt capăt al barăcii, la capătul dinspre sat, existau trei posturi de santinelă. Toate acele nenorociri de când a venit Petre aici la posturile acelea s-au întâmplat. Toţi tinerii soldaţi erau îngroziţi. Petre la început gândea că: “dacă cineva ar încerca să-l atace mai, nu se putea deoarece până să ajungă la el, mai erau încă trei posturi”. S-a dovedit că logica lui nu era bună. “Aripile morţii” au trecut deja pe la posturile de care el se considera protejat. Toţi erau îngroziţi. Moartea sentinelelor avea ea cauze diferite, dar era tot MOARTE. Şi în alte perimetre de pază se întâmplau destule nenorociri. Tinerele sentinele mureau pe capete.
Până acuma Petre n-a observat nimic suspect în perimetrul lui de pază. Pe sentinelele care nu mureau noaptea îi durea îngrozitor capul şi majoritatea acuzau vertijuri continue. Era un fenomen datorat extraordinarei concentrări, a atenţiei “impuse” de teama care i-a cuprins pe toţi.

Datorită acelei spaime, a stresului, a încordării de nedescris, a stării de nelinişte şi teamă, au apărut dezertările şi insubordonarea. Practic, ordinele au ajuns să se dea, cu pistolul în mână.
La alcătuirea componenţei unei gărzii pentru Postul I, nimeni nu mai vroia să-şi asume un asemenea risc. Primul soldat care a fost numit, a refuzat, şi a fost arestat. Urma să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Văzând cum se precipită lucrurile, Petre s-a oferit el să facă pază, în postul unde i-au murit camarazii. Sa gândit că este păcat să mai piardă încă un tovarăş.
– Tu nu eşti la postul patru, îl întreabă locotenentul.
– Da “Să trăiţi”
– Atunci acolo să rămâi, ai înţeles?
– ‘nţăles să trăiţi! Nemaifiind nimic de comentat, Petre se pregătea de intrarea în gardă, la postul la care a primit consemnul.
Împreună cu ceilalţi componenţi ai gărzii, cu caporalul de schimb în faţă, au plecat să-şi ia posturile în primire. Era miezul nopţii. După preluarea postului şi-a consemnului, a făcut un prim rond de recunoaştere a obiectivului. Nimic neobişnuit. Toate erau ca înainte. Se apropia de ciupercă. A trecut şi primul cântat al cocoşilor. Scrutează întunericul, jur împrejur. Nici de această dată nu a sesizat nimic. În sinea lui gândea, cu toate că regulamentul interzice categoric acest lucru, să se ascundă. Să facă în aşa fel că, dacă există un inamic, acesta va veni. Dacă el va fi ascuns, nu va fi observat de acela. El o să-i poată urmări mişcările şi eventual să-i aprecieze intenţiile. Ideea i-a plăcut şi era decis s-o pună în aplicare, dacă n-ar fi observat o mişcare… albă. Pata, sau obiectul ce se zărea, avea dimensiunile unui stat de om. Aşa cum apărea şi venea; puteai spune că era o fantomă. Parcă instantaneu, toate poveştile auzite până acum, cu fantome, i-au trecut prin minte. Fantoma se apropia uşor, aerian, legănându-se. Între ei nu mai era o sută de metri. Încet, uşor dar sigur, fantoma se apropia de el, îl căuta pe el. Şira spinării era un râu de apă rece. Boneta-i stătea pe… păr. Orice încercare de-a o trage pe cap era zadarnică. Au mai rămas cincizeci de metri între ei doi, între fantomă şi Petre de sub “ciupercă”. Subconştientul l-a împins să deblocheze ZB-ul, arma din dotare. Împietrit, Petre privea la drumul înspre el, al fantomei, moment în care aceea a “călcat” pe o piatră, a alunecat puţin, făcând oarecare zgomot. A fost “momentul adevărului”. În nici-o poveste auzită de Petre, în şezători sau în alte împrejurări, fantomele nu “merg” pe pământ, ci deasupra pământului. Zgomotul glonţului “scuipat” de ZB-u a spart liniştea nopţii. Un icnet surd, o bălăbăneală şi fantoma cade jos. Petre a încărcat din nou arma şi a tras un al doilea foc în aer, reîncărcând rapid puşca pentru prevenirea oricăror evenimente.
Caporalul de schimb, împreună cu toată garda, înarmaţi, au sosit în fugă la postul IV. După darea raportului, caporalul de schimb a ridicat cearceaful de pe “fantomă”. Fantoma era comandantul lor de pluton, tânărul locotenent.
În urma acestui eveniment, Petre a fost decorat. La anchetarea acestui caz de către o comisie militară, lui Petre i s-a pus mai mult de formă şi întrebarea: “Înainte de-a trage, ai somat soldat?” Petre a răspuns: “Da să trăiţi!” Am strigat: “De trei ori, STAI, după care am tras. Pe moment nu-au sesizat eroarea ororii. După câteva zile, însoţind caporalul de schimb, un procuror militar şi-a dat seama de eroarea interpretării somaţiei şi asta numai datorită faptului că şi sentinelele, care urma să-l schimbe, a făcut aceeaşi greşeală. În loc să someze cum prevedea regulamentul cu cuvintele: “STAI!… STAI PE LOC!!… STAI CĂ TRAG!!!”, după care se trăgea un foc de avertizare şi numai după acest ultim avertisment, se putea trage în plin.

Aici s-a dovedit că nu se cunoştea procedura de somaţie. Nimeni nu şi-a bătut capul să-i înveţe corect cum să someze pe victimele sigure, sentinelele. Deci toate sentinelele somau cu: “De trei ori… STAI!” şi trăgeau în plin. Rezultatul se cunoaşte.
Nu i-au luat medalia de la Petre, dar fiindcă a împuşcat un ofiţer, au considerat că nu ar fi bine să-l mai lase între soldaţi, drept care l-au casat. Le era teamă să nu se repete “întâmplarea”. Că de ce era pe post de fantomă, fostul locotenent, n-a mai fost nimeni “curios” să afle… niciodată.
Un acces de tuse înnebunitor de iritantă şi sufocantă l-a făcut să-şi întrerupă atât amintirile cât şi “statul de aer”. Purtându-şi tusa-n apartament, dar mai ales căutându-şi medicamentele ce i le-au dat „ăia”, ori ceva sare. Dorea să i-a orice numai să nu-l mai chinue horcăiala asta care îi macină interiorul.
A aprins lumina şi-şi plimba tusea de colo-colo, în găsirea medicamentelor, care s-o potolească. Atât de rău îl necăjea, tusea aceasta, încât nu era capabil să se concentreze, să-şi afle medicamentele. Într-un târziu epuizat de accese, oare cumva s-a mai calmat şi tusea, s-a lăsat pe pat să se mai odihnească. Poate ar fi trebuit să pună mâncarea la încălzit, era timpul să se mai abată pe acasă şi “ai lui”. Vorba aia “şi fiarele intră noaptea în vizuină, necum oamenii!”, dar nu avea nici-un chef după acest efort de tuse care i-a consumat toate puterile, mai profita de puţinele momente de linişte şi liniştire ce au mai rămas până soţia şi copii-i vor umple casa. Stătea în dormitor, tolănit pe pat, care la ei era într-adevăr PAT, datorită faptului că el, Petre n-a agreat niciodată “huţuţule”, dormezele, cum le mai spune, cu sutele lor de arcuri. Acestea îţi dădeau senzaţia unui sol mişcător, care se adaugă la spaima zilnică. S-ar putea ca astăzi chiar, un arc să îşi facă loc spre oasele tale. Salteaua umplută cu fân sau paie era poate ultimul lucru ce-i mai aducea aminte de copilărie, de locurile natale, de locul sfânt al “încărcării bateriilor”, al purităţii. Patul lui, patul lor, locul sfaturilor de taină, când nu doreau ca pruncii şi să nu-i audă, să le ştie poveştile, sau să le divulge viitoarele surprize. Patul lor, locul legămintelor tainice, locul desfăşurării celor mai intime şi plăcute scene ale vieţii în doi, locul cimentării dragoste lor dezlănţuită cu mare ardoare ce dădea savoarea traiului, a căsniciei sale. Tot în pat, e adevărat că nu în acesta, era unul mai strâmt primit în primele zile după ce s-au căsătorit de la părinţii lui, a avut prima certitudine sigură că nevasta-l iubeşte.
Vor fi unii care vor zâmbi la citirea acestor lucruri, la gândul că erau căsătoriţi şi abia acum, după atâţia ani, îşi dau dovezi ale dragostei. Care o fi fost mobilul căsătoriei lor atunci? Şi ei ca toată lumea de altfel, sau căsătorit din dragoste, dar aceasta-i dragostea declarată, expusă, Petre însă vorbeşte despre certitudinea dragostei, acea care este în subconştient, care era evident că nu-i îndoielnică, e certitudine, mai ales la munte, unde se ştie că-s mai molcomi cu vorbele. Nici nu le prea preţuiesc, deci vorbele nu prea au mare credibilitate în viaţa lor, ei dorindu-şi afecţiunea certă, afecţiunea însăşi.
După aproape zece ani de căsnicie, copiii erau realizaţi deja când a avut şi Petre certitudinea dragostei sale, a Elisabetei. Cine probabil a zâmbit citind acest lucru, poate chiar gândind: “prostul să conveţuiască cu cineva zece ani şi să nu ştie cert că-l iubeşte? e prea mult”. Adevărat că Petre a fost “prost” zece ani în această ipostază, dar sunt mulţi “deştepţi” care au îmbătrânit împreună şi alături de soţie şi n-au ştiut, şi nici nu au aflat cert, lucrul acesta. ORGOLII, nu? Tot ce se poate, dar lui Petre i-a fost satisfăcut acest orgoliu după câte aţi văzut. Petre dispus la încă o confidenţă ne dezvăluie că ei, munteni-şi respectă soaţele şi nu şi-le trezesc noaptea să le “iubească”. Ba şi precizează că n-a trezit-o niciodată pentru acest lucru, respectând-ui persoana şi trupul obosit.