Apoi tot el consideră că nici el nu prea merită atenţia, un bărbat, care pe mai bine de 16-18 ore, lăsate de Dumnezeu, cât îi ziua de lungă şi nu-şi poate rezolva problemele zilnice. Cu alte cuvinte respectul femeii este la el acasă. În acest context ori ce atingere din partea soţului în timpul nopţii, cu sau fără voie, îi speria consoarta la începutul căsniciei şi o trezea. După ce a trecut perioada menţionată, într-o noapte Elisabeta având un somn mai agitat, Petre a mângâiat-o pentru a o linişti. În acel moment, respiraţia sacadată a Elisabetei, s-a transformat într-o respiraţie liniştită, “toarsă” uniformă, care i-a umplut sufletul de plăcere şi totodată de bucurie. Subconştientul Elisabetei “îl accepta”, deci era “trecut” în „cartea”subconştientul ei şi acceptat ca “omul” ei.
Petre în viaţa lui conjugală, a mai primit şi un alt indiciu de necontestat al dragostei ce i-o purta Elisabeta şi care precis nu aparţinea cochetăriei. Acest lucru l-a certificat când ea a început să-i poarte uneori câte o piesă din îmbrăcămintea lui. Un maieu, pulover, o cămaşă, aceste “împrumuturi” îi “spunea” că este acceptat total dacă doriţi, până la nivelul mirosurilor, care trebuie să înţelegem că nu-i puţin lucru pentru un bărbat căruia transpiraţia-i făcea parte din “procesul tehnologic” al meseriei sale. De atunci Petre n-a uitat să-i spună zilnic Elisabetei c-o iubeşte.
Toate acestea au avut locul de desfăşurare acest dormitor, în prezenţa omului, al cărui nume îl poartă el Petre, dar care nu mai este el. Acel om nu mai există de nefericitul incendiu. Poate ar fi fost mai fericiţi dacă mina n-ar fi intrat “între ei” şi di a cărui cauză, familia lui, nu-l va mai primi pe bărbatul care a fost Petre, niciodată. Dimpotrivă, simte că-l zoreşte să-l aibă cu totul.
Într-o seară, fiică-sa Elisabeta îi aduce în casă un curtezan arătos, neobişnuit de ferchezuit pentru “unul” din Vale. Politicos şi cu un aer de preţiozitate aparte îi apare în casă. După ce fata i la prezentat, exact cum cere eticheta, Petre şi-a dat seama că-i cunoaşte băiatului părinţii, taică-său lucrând într-o brigadă “deasupra” sectorului lui. Taică-l său, nu avea aerul acesta de marţafoi, dar se pare că fiul lui „se arunca” mai mult în partea nevestei sale, o femeie foarte simandicoasă. Cu toate că fiul ei nu avea aptitudini certe pentru o facultate de filozofie, mamă-sa povestea tuturor celor care-i ascultau păsurile, că: “Fiul ei nu va face facultatea de mineri din Petroşani. Fiul ei va merge la Bucureşti la Facultatea de Filozofie”. Se pare că de aici erau şi ifosele tânărului June, care şi el, ca şi mamă-sa, ţinea să “lămurească” pe toată lumea de “adevărurile” supuselor sale. Se gândea Petre că i-a venit şi lui rândul să-i asculte peroraţiile. Să-i “prezinte” şi lui o lecţie de filozofie. Chiar pare că nu există nici-o cale de scăpare. Se uita la fiică-sa care-l sorbea din ochi şi accepta starea aceasta de “superioritate” afişată de postura băiatului de filozofare, care în comparaţie cu ea, elevă în clasa a XI-a, care încă n-a apucat să prea filozofeze în Vale, dar o face cu atâta convingere Ştefan, iubitul ei ce, n-a acceptat să lase “postul” acesta altcuiva. Păi nu era el singurul din Vale ce făcea Facultatea la Bucureşti? Cui să-i încredinţeze această misiune? Cine ar putea face faţă acestei “sarcini”. Evident că nimeni.
Deci Ştefan a venit să-i spună părerile sale asupra “noii vieţi”, asupra relaţiilor sociale de grup şi mai apropiate, asupra…
– Ştefane, tu chiar crezi că pe mine, mă interesează cum se “învârte” lumea când eu m-am exilat din ea? îl întrerupse Petre.
– Tovarăşe Petre (e o schimbare faţă de Baciu Petre), nimeni nu se poate eschiva dintr-o societate, atât timp cât face parte din ea, eşti un membru al ei, aşa că scuza dumneavoastră nu-i plauzibilă, deci…

– Ştefane eu “nu mai ţin la contrazicere”, dar dacă tot vrei să-mi împărtăşeşti din cunoştinţele tale, din învăţătura ta, atunci hai mai bine vorbeşte despre dragostea ta. E un subiect etern şi-s absolut sigur că-i va face plăcere şi Elisabetei. Poţi?
– Desigur este latura plăcută a lucrurilor, dar cam absconsă.
– Absconsă? cum aşa?
– Păi să luăm începuturile ei, căutările care le face orice adolescent, sau adolescentă, până la… căsătorie. Din ce credeţi Dumneavoastră că se compun aceste căutări?
– Era vorba că tu ne spui şi noi te ascultăm, dar văd că “te-ai poticnit în prima”. Nu ne-ai sugerat că această căutare este “jumătatea”, perechea?
– Aparent da, dar făcând o mică introspecţie, constatăm că, nu e chiar aşa.
– Ce vrei să spui că s-a învârtit lumea cu dosul în sus?!
– O, nu… ştiţi ceva, aş dori să mă ascultaţi până-mi termin ideea şi pe urmă comentăm. Se poate?
– Cum vrei tu Ştefane, poate învăţ şi eu ceva nou să-i povestesc şi Elisabetei.
– Deci să recapitulăm: căutăm o fiinţă complementară. De fapt ce ne interesează la această fiinţă:
– coafura?
– ochii?, forma lor, culoarea lor?
– ne dorim să aibă un anumit fel de nas?
– dorim o gură spartă sau o gură ca cireaşa?
– cum ne-ar plăcea picioarele ei, torsul ei.(în acest moment Petre se gândea cum Ştefan îi “tranşează” fiica în factori primi). Revenim la întrebarea: “Ce căutăm de fapt?” o întrebare atât de directă nu ne-am pus-o la “începutul căutărilor” datorită faptului că n-am fi primit nici un răspuns. Concret ce căutăm?
Pe parcursul căutărilor, ne dăm seama că în prima fază, noi nu căutăm o persoană de sex opus care chiar dacă nu are o certitudine a frumuseţii sale, în accepţiunea noastră să aibă măcar statutul de “merge”,dar să aibă un minim de înţelegere pentru tine ca persoană, să-ţi agreeze cât de cât ideile, să fie un minim de acceptare din partea ei pentru tine.
– A… încearcă Petre să-şi saboteze oratorul.
– N-am terminat. Puţină răbdare încă. Această formă de accepţiune, de minimă comuniune, mulţi exegeţi o categorisesc ca fiind de natură bioelectrică, ceea ce n-ar fi exclus, dar încă nu sunt dovezi irefutabile în acest sens.
În altă ordine de idei, putem fi siguri, că noi de fapt nu prea comunicăm cu părţile componente ale trupului nostru, mai devreme enunţate, poate doar ochii să exprime câte ceva din dorinţele noastre, care evident vor trebui confirmate şi în alt fel de registru. Deci, cine realizează această concordie între cele două fiinţe, trecând peste “pofte şi atracţii”…
Am fi tentaţi să spunem că intelectul, mintea, logica, dar cum ştiţi, majoritatea oamenilor exclud raţiunea, “mintea” din efectul îndrăgostirii, a dragostei. Dar nici inimii nu-i putem aloca şi “pune în cârcă” fenomenul îndrăgostirii a două persoane, ba mai mult, nu se iau decizii cu… inima. Apoi ce-i care se îndrăgostesc, în acel moment devin circumspecţi, bănuitori, nehotărâţi, aşteptând perpetuu din partea partenerului dovezi de dragoste care să ne spulbere incertitudinile, pentru a ne putea cimenta dragostea…
– Ştefane nu…

– Tovarăşe Petre, ne-am înţeles că mă ascultaţi până la capăt! Sunteţi om matur, se poate? Deci… uite că era să-mi pierd şirul, cu această inoportună întrerupere, deci se formează o comuniune, o relaţie indisolubilă între inimă şi minte, comuniune cunoscută sub denumirea de “suflet”. Acest suflet nu este material, palpabil, nu l-a văzut nimeni, este un nimic. Ciudăţenia este că am plecat de la un gând MATERIAL, să ne iubim, să ne căutăm perechea şi am ajuns la imaterialul NIMIC. Deci trebuie să facem totul, pentru a iubi NIMICUL. Acum m-aţi înţeles?
– Mie milă de Eliza! Dacă tu iubeşti nimicul, iar EA este… materială, tu eşti capabil să n-o iubeşti pe ea, fiind materială, ci nimicul de pe lângă ea. Foarte ÎNTERESANTA iubire o să aveţi. Noapte bună! şi Petre se retrase în nimicnicia domnitorului său. Poate enervarea că nu a găsit replica care să “i-o servească” lui Ştefan, poate oboseala, cert e că din nou “spasmele” tusei şi-au făcut apariţia în cele mai violente forme. Un calmant, de fapt un tranchilizant, i-a adus liniştea… somnului.
Se pare că dimineaţa omul este mai optimist, mai ales dacă soarele-i inundă fiinţa. După corvezile necesare “punerii în funcţie” a propriei persoane, avid de ştiri în preajma sărbătorii “Zilei Minerului”, pe care o aşteaptă poate cu prea mare nelinişte, Petre a ieşit pe băncuţa atât de şlefuită de pantalonii lui.
Vremea aceasta însorită de vară-i aducea aminte de-o veche dorinţă care a rămas şi azi la intenţie doar, de-a vedea unde se “cuibăresc” toate râurile şi pâraiele ţării, să vadă şi el marea noastră, Marea Neagră.
Şi-a dorit Marea Neagră şi s-a trezit la… Hunedoara. Prin anii’50 când se definitiva construcţiile furnalelor hunedorene, pentru stimularea “prieteniei şi solidarităţii muncitoreşti” dintre producători-minerii şi consumatori-metalurgişti hunedoreni, în cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. Cu acest prilej au avut loc mai multe manifestări, vizite, programe artistice şi altele. Vă puteţi imagina că printre fruntaşii minerilor era şi Petre. Petre era prins de pregătirea unui nou record de exploatare, nici nu şi-a dat seama despre cei vorba, când s-a trezit în Hunedoara. Văzând el “bastoanele” acelea înfipte în cer şi care fumegau continuu, pur şi simplu pe el a pus stăpânire o stare de deosebită enervare.
În aceea perioadă pe toată Valea, toată lumea făcea focul cu cărbune de piatră, antracit. Lucrul acesta a făcut ca în întreaga Vale, fumul şi funigeii să schimbe nu numai compoziţia aerului, dar şi culoarea Văii. Era neagră cenuşiu, culoare predominantă pe toate hainele, pe toate lucrurile şi în toate ungherele. Obişnuitul praf de pe drum şi el era negru-cenuşiu. Zăpada noastră n-a fost niciodată albă cum zicea cineva, de la o vreme şi sufletele cu sau fără motiv se “înnegreau”.
Dacă pe Vale predomina NEGRUL aici în Hunedoara era altă viaţă. Aici fumul avea nuanţe de brun-roşcat şi gustul aerului era sălciu ca şi când ai suge o acadea din tablă. Oxidul roşu cu “inserţii” de negru dădeau altă “cromatică oraşului, hainelor…” Dar aveau şi un avantaj. Hunedorenii nu se plictiseau de haine. Oxidul de fier îi “ajuta” să şi le rupă destul de repede. Un lucru deosebit, de neconceput, apa din Hunedoara spăla, după cum a văzut Petre, ce-l mai bine din câte localităţi a văzut el. Petre era convins că aici se foloseşte cel mai puţin detergent şi săpun din ţară. Enervarea lui Petre avea în primul rând luarea lui de la stringentele preocupări ce rezultau din acţiunea care doreau să o realizeze şi cu care au ajuns într-o fază avansată. Al doilea motiv de supărare a lui Petre era numirea lui precipitată în această delegaţie, care era echivalentul răpirii sale de la muncă, el neştiind nimic despre rostul acestei deplasări. Când s-a văzut la Hunedoara a fost convins că cineva în bătaie de joc, l-a cooptat şi pe el, în această deplasare.