Nu era lui suficient praful şi fumul negru din Petrila, l-au dus la Hunedoara să mai respire praf şi fum roşu ce avea alt gust, faţă de antracit, şi fumul alte nuanţe. Păi pentru ei cărbunarii nu se găseşte un oraş sau o localitate în care să facă o deplasare fără să “BEA” asemenea “specialităţi”, ori tocmai pentru aceasta au făcut această deplasare “să vadă cum e şi la alţii”. I-a trebuit o bună bucată de timp să scape de această idee, că nu şi-a bătut nimeni joc de el cuplându-l în această deplasare la Hunedoara, cu schimbarea aceasta de cromatică a aerului de la NEGRU la ROŞU.
În schimb i-au plăcut în mod deosebit oamenii Hunedoarei, metalurgiştii, oameni dintr-o bucată, îşi cunoşteau rostul şi menirea. Munceau cu responsabilitate, ce mai, se asemănau cu ei, minerii. Nu le-a fost greu să găsească limbajul comun, să se simtă bine în preajma lor.
Printre vizitele pe care le-au făcut în Hunedoara, una a fost la noua cantină, altele în locuinţele unor muncitori, stadionul şi după multe intervenţii şi tatonări, le-au permis să viziteze şi Castelul lui Ioan Corvin de Hunedoara, a familiei sale, care se afla în reparaţii şi nu era deschis vizitatorilor.
Înainte de intrarea în castel chiar în faţa podului de peste Valea Zlaştei, există o platformă un plaz unde pe vremuri erau amplasate locuinţele slujitorilor şi de unde se vedea castelul în toată splendoarea lui, uriaş, impunător, maiestuos. Avea o influenţă psihică asupra tuturor. Te făcea să te crezi un nimic în comparaţie cu el. Trecând peste acest şoc, sufletul în piept începe să-ţi crească, gândindu-te la faptul că oamenii acestor pământuri, din care te tragi şi tu, au fost nişte oameni minunaţi, nişte oameni viteji care s-au “impus” istoriei, prin faptele lor de arme, a diplomaţiei, a construcţiilor, fiind urmaţi şi de alte neamuri în faptele lor deosebite. “Sub gândurile” acestea au intrat în Castelul Cetate. Cum au intrat pe poarta Castelului în partea dreaptă, ghidul le-a atras atenţia asupra unei uşi care încă este originală, uşă chiar de pe vremea lui Iancu. În spatele uşii era de fapt un loc de încarcerare a suspecţilor, care ar fi reuşit să intre în castel. Această “atenţie” imediat după primire a fost şocantă, datorită faptului că acest fel de “primire” este străin românului. Poate ar fi uitat Petre de acest şoc, erau destule ce să vezi acolo, dacă n-ar mai fi existat o “ groapă a urşilor” unde uneori mai “cădea” câte un nedorit. Apoi castelul era dotat cu camerele de tortură! La toate acestea, ieşindurile din corpul castelului, numite burdufuri, făcute din piatră şi zidărie de cărămidă, foarte estetice, dându-i castelului un aer de cochetărie. Un “C” a lui personal care m-au incitat de cum le-am văzut din “plaz”, dorindu-mi cu ardoare să intru în ele. Erau de fapt nişte refugii pentru gărzile care înconjurau Sala Dietei în timpul lucrărilor. Gărzi care ar fi intervenit la primul semn. Mare decepţie să lucrezi ştiind că cineva te pândeşte, care în orice moment te poate “ridica” făcând în continuare cunoştinţă cu celelalte “specialităţi” ale cercetării.
Din cărţile citite, din filme, stampe, picturi, descrieri, nici un castel din orice parte a lumii, nu era lipsit de asemenea “dependinţe”. Poate crezul meu în steaua primului Guvernator Rege român, în “casa” căruia am intrat cu sufletul deschis şi înalte sentimente de veneraţie şi adoraţie, m-au şocat pur şi simplu, cunoscând că aceste metode barbare de “lucru” le folosea şi el. Cred că eu punându-l deasupra tuturor, în sufletul meu altul neavând egal, am crezut că el folosea metode mai umane.
Ultimul “duş rece” mi l-a dat fântâna săpată în piatră de către cei doi prizonieri turci cărora li-s-a promis libertatea în schimbul-apei. Ei au ajuns la 30 de metri de săpătură în stâncă, la apă, dar nu şi la libertate. Există încă o inscripţie făcută de cei doi nenorociţi înainte de ai omorî: “APĂ AVEŢI ONOARE, NU!”

La aceste regrete s-ar mai putea adăuga şi acela în care palatul era locuit şi pe zidurile dinspre Indoara se răstigneau diferiţi oameni, pentru fapte numai de ei ştiute, dar care mureau în văzul şi auzul atât ale castelanilor cât şi ale sătenilor. “Gustă distracţia”.
Un lucru interesant, un lucru care s-a repetat de mai multe ori şi nu dădea impresia că se va schimba vreodată, era acoperişul castelului. Acest acoperiş a ars de mai multe ori, fie pe timp de pace, fie în urma unor asedii. De câte ori s-a refăcut, s-a refăcut în lemn, care se ştie că-i inflamabil. Văzând în această vizită camerele Sălii Cavalerilor şi Camera Dietei aşezate una peste alta, la care s-au folosit “chei de boltă” înzidite, construcţie la care nu s-a folosit deloc lemnul. Cunoscând asemenea minunăţii în construcţii, nu prea ciudat că în celelalte părţi ale acoperişurilor s-a folosit în exclusivitate lemnul uşor de aprins. Să fie oare acest lucru o asigurare a perpetuării muncii. O asigurare a reproducţiei. Să se fi gândit cineva că-i mai bine ca oamenii Indoarei (denumire avută înainte de-i spune Hunedoara) să aibă continuu de muncă să nu le stea capul “la prostii”.
După aceste triste constatări, Petre i-a reabilitat în sufletul său pe castelani care au populat acest Castel-Cetate-Palat, prin constatarea că şi ei, castelanii, aveau aceeaşi dorinţă comună ca şi minerii. Îşi doreau să-şi ştie familiile în siguranţă, atât timp nu-i au în preajmă.
Petre s-a sfiit să vorbească el de frumuseţile, inovaţiile în construcţii din acele timpuri, modalităţi de amplasament şi reuşite care au făcut Castelul imbatabil, în timp atâtor invazii, întrucât a văzut, a mai citit şi el că sunt specialişti, care-i convins, că o vor face mult mai bine decât el. Ce mai vroia el să completeze, este că acel care a vizitat acest Castel al Huniazilor, în viaţa lui intervine o schimbare, dacă nu de altă natură măcar şi-a permis “să-şi scoată capul din nisip”, să vadă, să-şi simtă PATRIA, istoria Ei, istoria neamului românesc.

Era în unsprezece August. O zi minunată cu soare din plin. Mâine se va sărbători Ziua Minerului. Se vor… Petre de când şi-a înmormântat ortacii, brigada, trăia retras între zidurile apartamentului, cu singurătatea lui, cu necazurile lui. Căuta să-şi ocolească nu numai ortacii care-l cunoşteau, dar nu dorea apropierea nici unei persoane care lucra la mină. Nu suporta să fie văzut şi să înţeleagă din privirile celorlalţi că-i o epavă umană, un ofticos, el unul dintre primii stahanovişti, el care a “spart” câteva recorduri de exploatare, el care a avut cea mai bună brigadă, el…
Ca un făcut, azi avea o poftă deosebită de a se reîntâlni cu ortacii, de a participa la discuţiile lor, de a fi printre ei… era pentru prima dată de la explozie, după atâtea luni, şi simţea o nouă sete de viaţă, de includere în societate.
Cum ortacii erau în şut, străzile Petrilei erau pustii, s-a gândit să meargă la Petroşani unde se va sărbătorii Ziua Minerilor să vadă cei mai nou, ce amenajări s-au mai făcut, cum se preconizează în acest an să se sărbătorească această „ZI” scumpă lor.
Până la Petroşani, cei cinci kilometri putea să-i facă cu trenul industrial sau cu autobusul, dar dacă timpul era aşa de frumos, era bucuros să meargă puţin pe jos, să se bucure de vreme, de viaţă, de toate. Apoi era şi doritor să mai întâlnească câte un om, să mai stea de vorbă, ce mai, era ferm decis, să facă pe jos porţiunea aceasta de drum.

S-a “pus la şapte ace”, a închis apartamentul şi s-a pornit spre Petroşani “pe drumul de costişă”, drumul care într-adevăr urca binişor. Avea vreme. Nu era nici o grabă.
Era atât de sătul de purtatul căştii de protecţie, că nu şi-a mai luat o pălărie, cu toate că soarele ardea necruţător.
Mergea încet pe malul Jiului admirând priveliştea de vară a Văii. Pe drum mergând simţea că aerul este uscat şi încins pentru respiraţia lui în suferinţă, şi ca orice om distrat şi bine dispus, nu şi-a luat nici un fel de medicament, nici măcar o gură de apă. După vreo oră de mers, s-a tras puţin la umbră sub un copac să se mai odihnească. Mai era ceva distanţă de parcurs până în Petroşani, unde ar fi putut să-şi ude gâtul cu apă minerală, vreun suc ceva, dar ştia un izvor în apropiere, într-o coastă de deal, din care tare dorea să-şi mai potolească setea. Era ciurgăul care-i plăcea lui.
După odihna pe care şi-a permis-o, nu era mulţumit de felul cum îi şuiera respiraţia, dar de la explozie nimic nu mai putea spune că era în regulă cu sănătatea sa, aşa că: a considerat să-şi vadă de drum. Problema care era permanentă, chinuirea continuă a respiraţiei, horcăielile ce i-au subtilizat respiraţia, erau preocupările zilnice a lui Petre. Uneori şansele de-a le calma erau mai mari alteori insensibile cu rezultate slabe de-a le atenua. Cât despre dispariţia lor, măcar pentru scurt timp, nu avea nici-o şansă. A muncit o viaţă, cu dragă inimă s-ar fi apucat din nou de lucru, convins fiind că atunci se va face bine, dacă tusa asta, respiraţia aceasta l-ar îngădui. Dar se vede că el nu va mai avea niciodată, şansa aceasta. Şi acum această chinuitoare formă de evoluţie a bolii-i secătuiau întreaga fiinţă de vlagă.
Cu toate că nu şi-a luat nici-un medicament, cu toate că accesele bolii şi a tusei puneau stăpânire pe el, în loc să se îndrepte înspre spitalul din Petroşani, să primească ajutor medical, el şi-a continuat drumul spre locul unde ştia că se va sărbători Ziua Minerilor. Locul unde şi el în faţa tuturor ortacilor din Vale a fost făcut stahanovist.
Se apropia de locul respectiv. Pe platforma aceea se putea “intra” printr-un portal făcut din cetină de brad. Imediat după portal, de-a stânga şi de-a dreapta, erau bănci. Petre s-a aşezat pe una din ele, în speranţă că ar putea întrerupe valul de tuse chinuitoare. Se ruşina la gândul că-l poate vedea cineva în această umilitoare postură, mai ales că-n ultimul timp, când tuşea, se albăstrea tot la faţă. Pe margini, din laţuri de brad, erau montate deja “şatrele”, acei suporţi din leaţuri pe care-şi etalează mărfurile comercianţii de nimicuri. Spre capătul “aleii şatrelor” erau puse “la vedere” grătarele care mâine vor avea drepturi depline de “poluarea” Văii. Pentru bere s-a făcut o baracă cu două locuri de servire, pentru evitarea aglomeraţiei. Se pare că asta era prima dintr-un şir de vreo zece asemenea construcţii. După ce a trecut de şirul şatrelor, a barăcilor de bere, ca într-o veritabilă sală de apel, pe tot plazul erau construite bănci şi mese pentru toţi ortacii Văii şi a familiilor lor, unde să-şi poată servi bucatele aduse de ei, sau cumpărate.