În faţa acestor mese şi bănci se ridica impozantă ESTACADA, locul de numire a stahanoviştilor, unde acei care şi-au făcut normele impuse pentru acest titlu, vor fi chemaţi pe rând, vor fi medaliaţi, premianţi şi felicitaţi în faţa ortacilor şi a familiilor din toată Valea. Apoi estacada se transformă, după programele culturale, în ring de dans. Ca o remarcă, de această dată şi fanfara avea un loc, o estacadă mai mică pe care îşi desfăşurau programul.
Pregătirile erau deosebite şi deja soseau mărfurile care urmau să umple de mâine toată Valea.
Poate faptul că nu purta pălărie pe aşa un soare torid, poate faptul că încă n-a mâncat, poate să fi fost prea mare efortul depus să vină până aici, sau poate toate la un loc i-au provocat starea aceasta deosebit de gravă lui Petre, căruia în expectoraţiile sale, se observau şi bucăţele materiale maronii, criză care, în final l-a dus la o stare de leşin, în care… Petre se vedea pe un teren din satul lui natal, teren care, toamna se transforma în arie, teren unde se întâlnea de multe ori cu Elisabeta, şi astăzi ca şi atunci se zbenguiau prin iarba plină cu flori de câmp. Elisabeta avea o rochie din stambă subţire de vară, care-i trăda toate formele. La un moment dat Petre căzu de pe banca pe care stătea. Fiind în imposibilitatea de a striga, a ridicat o mână, dar pe care ea, Elisabeta n-o mai zărea din iarba mare ne cosită şi alergând se tot îndepărta de Petre. O lungă respiraţie horcăită, o respiraţie de uşurare şi…

Băiuţ-Petrila-Rodna-Baia Mare 21 mai 1999

De ziua lui, am fost si eu invitat la Aurel. “Schimba prefixul”, implinea 50 de ani si-a zis ca o mai face odata lata, c-apoi cine stie ce-o mai fi? Cadoul n-a fost asa greu de ales, m-am descurcat usor. Ma deranja faptul ca am uitat sa-l intreb cine mai vine, ca sa nu patesc ce am mai patit la o nunta cand m-am intalnit cu tot cartierul, iar la alta nu am intalnit nici un cunoscut, dar absolut nici unul. Mi-am zis sa-i fac si eu o surpriza sa-l iau pe Andrei cu mine. Acest tip, Andrei, caruia toti ii ziceau “minerul” sau ceva asemanator, lucra de fapt pe un santier de constructii, ca mecanic de utilaj terasier sau asa ceva. Era un tip foarte sociabil, trecut prin multe, destul de destept si totodata imprevizibil. Aurel “si-a luat” pamantul parintilor inapoi si voia sa se retraga la tara. La varsta asta, cu ceea ce a mai adunat, cu ce puteri mai are, cu ceea ce mai stie din carti, doreste sa-si faca o ferma. Are el asa, o idee fixa…si vrea sa si-o puna in aplicare. Fiecaruia ne vine odata vremea sa ne demonstram noua insine de ce suntem in stare, de ce suntem capabili. Incertitudinile fiind spulberate, a venit vremea ideii, sa fie infaptuita…Pentru aceasta idee, zicea el, avea nevoie de un specialist. Nu a specificat ce fel de specialist, dar mi-am dat seama ca unui intelectual “de meserie” nu i-ar strica o cunostinta cu un om cu picioarele pe pamant, care toata ziua se izbeste de realitatile lumii, bune sau rele, dar care-i mereu pe “faza” si e bine informat. Casa, sau ceea ce-si dorea Aurel sa construiasca, i-ar fi putut-o defini sau cel putin schita Andrei, care nu stiu daca a lucrat vreodata in mina, dar la constructii se pricepea de minune. In plus as fi avut si eu “omul meu” la aceasta petrecere, si implicit, si Aurel. Deci, am vorbit cu Andrei iar el a fost de acord, urmand sa ne intalnim inainte de-a pleca la Aurel, la mine acasa. Asteptand, ma gandeam la el. Eram vechi prieteni. Eu m-am nascut aici, in acest municipiu de pe Somes, el era venit dintr-o localitate miniera. De fapt, el zicea ca taica-sau lucrase in mina, dar despre el multe lucruri nu prea stiu… Oricum, noi ne intelegeam bine si ne completam reciproc. Ce m-a atras la el era faptul ca, de fiecare data cand ma insotea undeva, era plin de surprize si ii fascina pe toti din preajma. La o aniversare, una din perechi a venit insotita de copilul lor. Un prichindel simpatic.

Nimic deosebit, dar cum unele mame tin sa demonstreze cat ii este de deosebita progenitura, cat de destept si de dotat este copilul ei, il pune sa-si debiteze tot repertoriul – sa recite, sa cante, ce mai…sa se dea in spectacol. Mama copilului nu-si dadea seama ca de fapt ea era cea care devenise ridicola. Doamne, trista mai poate fi viata cand vezi un om sau o femeie, cu cunostinte de gradinita! Dar ma rog… daca ei nu-si dau seama, noi ce putem face?! In timpul “spectacolului” Andrei se retrasese pe o veranda, iar atunci cand eu l-am gasit, el fuma.
– Ce faci aici?
– Nu multe…ma gandesc si eu…la pusti.
– Sa nu incepi si tu. A pus-o la punct gazda, pe maica-sa.
– Vai de mine, dar nici prin cap nu-mi trece asa ceva…pur si simplu ma gandeam la pusti…
– Dar ce gandeai tu “pur si simplu” despre pusti?
– Acolo, de unde “ma trag” eu, stii, in fostul nostru raion, poezia “Catelus cu paru cret” nu se cunostea.
– Cum adica? Cum nu se cunostea? Doar nu era vreo opera interzisa de raposat?
– Ma faci sa rad! Era o enigma pe care, traind pe acele meleaguri, ma gandeam s-o dezleg. Acum si de aici, nu cred ca mai pot face ceva. Era un lucru formidabil de interesant, nu numai pentru mine, poate chiar pentru tara…
– Mai, Andrei! Noi am pornit de la “Catelus cu parul cret” si acum tu ii tragi cu natia? Poate cu Europa…sau chiar cu toata lumea! Sa fim seriosi!
– Vezi tu, cu toate ca esti in pragul celor 50 de ani, esti totusi un copil. Numai copiii sunt ca tine. Pun intrebarile lor si nu-i intreseaza raspunsul, ci numai sa te oblige pe tine sa le satisfaci o pofta a lor. Ceea ce spuneam eu ca-i interesant, daca ai dori sa auzi despre ce este vorba, nu cred ca o sa fi de alta parere. Asa ca asculta-ma!
– Bine, bine! Nu am vrut sa-l supar pe Domnul. Desarta-ti traista.
– Multumesc! Deci reiau… In vremea cand noi faceam scoala elementara, daca-ti mai aduci aminte, poetul Cosbuc era interzis de “fratii nostri mai mari de la Rasarit”! Din cate am aflat, pe atunci a fost interzis tocmai pentru poezia “Poetul” cu acel: “Sunt suflet in sufletul neamului meu/ Si-i cant bucuria si-amarul“. Motivatia era ca poezia-i prea nationalista si nu cadreaza cu Internationalismul proletar. Asa ca … “Jos cu Cosbuc”! Pe cand frecventam gradinita, cunosteam multe poezii dar nimeni nu mi-a spus ca-s scrise de Cosbuc. Nu stiu daca populatia din acea zona a facut acest lucru din solidaritate cu poetul, din alte considerente, sau ca poetul s-a nascut “firesc” in asemenea tip de populatie, care-l considera parte sufleteasca a fiecaruia. Ce sa-ti povestesc… Poezia marelui Cosbuc – pana eu am ajuns la scoala – nu era cunoscuta ca avand un autor…noi copiii credeam ca este poezie …“populara” .
Cantecul meu de leagan a fost “A venit un lup din crang” (cantec). Daca nu adormeam eu sau fratii mei mai mici, mama ne canta un alt cantec stiut de ea “Numai una” si alte poezii scumpe celor de acolo si nicicand cantate… Fenomenul pierderii laptelui de catre mame, situatie frecvent intamplata la mamele muncitoare si sarace, momentele acelea erau deosebit de bine prinse in “El Zorab”.