De cele mai multe ori, la sarbatori se cantau tot cantecele lui, romantele lui bine cunoscute. Sa nu mai pomenesc ca atunci cand parintii ne spuneau povesti pe teme istorice, ele se povesteau in versuri, cum ar fi “Decebal catre popor”, “Pasa Hasan” si multe altele, poezii care erau stihurile Poetului nostru. Spuneam ca nu stiu care e cauza adevarata intrucat eu totusi cred ca poetul Cosbuc era “un produs natural” al tarii si al taranului de pe acele meleaguri. Spun asta, dar asa cum iti povesteam mai inainte, toate astea as fi vrut sa fie certitudinea unui om nascut acolo. Horile, pe acolo se numeau “Beri”. Aceasta denumire vine de la un obicei mai vechi. Parintii care introduceau in hora un copil, cand il introduceau in randul oamenilor sarbatoreau un fel de majorat. Tatal fetei cumpara muzica, iar tatal baiatului cumpara butoiul cu bere. La o populatie de cinci-zece mii de suflete, in acelasi timp se faceau mai multe “beri”. Ei bine, la aceste “beri” se povestea toata viata satului, versificata sub forma de strigaturi. Asta era unicul loc de manifestare in versuri si de “opinie publica”… Din versurile lor aflai cum unei tinere sotii, standu-i capul la altul, a facut mamaliga (colesa) fara sare… Iar o alta fata tanara era “Jucausa cu gunoiul dupa usa” sau “Cum stie Ioana a matura, asa barbat fain si-a lua” si multe, multe altele. Regretul este ca pe acea vreme “sculele” de inregistrat nu erau inca. Versurile erau mai bune sau mai slabe, dar de cele mai multe ori ele erau foarte bune. Mai tarziu, cand si eu am pus mana pe o carte de Cosbuc, am fost contrariat. Nu pentru faptul ca poeziile lui nu-mi erau necunoscute, asa cum am crezut, dar foarte multe din strigaturile de la “Beri” erau incluse in poeziile lui. Mai mult, vorbirea, si acum, in satele nasaudene este identica cu acele timpuri folosindu-se mult vorbire inversata in propozitie. Frapant este la poetul Cosbuc ca vorbele, cuvintele obisnuite de zi cu zi ale taranului, pe care el l-a iubit atat de mult sunt aidoma si in poezie. Maiestria lui a constat in folosirea si inaltarea limbii populare la rangul ei cel mai inalt.
Un soc a fost faptul ca eu, pana tarziu, nu am vazut scris numele poetului, si atunci cand l-am vazut pentru prima data m-am simtit frustrat… Tot ce credeam ca-i poezie populara avea un nume… Cosbuc.
– Auzi, Andrei! il intrerup. De fapt ma cam enervase… Am inceput cu “catelusul” si uita-te, tu acum imi faci o dizertatie despre Cosbuc. Si parca m-a ghicit, pentru mine Cosbuc nu a fost niciodata poetul in a carui opera excelam. Acum, sa mor de nu apuc si eu sa-l invat pe Cosbuc, si asta numai ca sa-l dau gata pe Andrei… Dar despre Rebreanu nu zici nimic? il ispitesc eu.
– Nu zic, ca nu este ce zice…
– Hai omule, ca ma dai gata! Ma, daca Cosbuc “al tau” este zeu in satul tau, Rebreanu este un titan in toata Romania… Cum, tu n-ai ce zice?…
– Iar nu ai rabdare! Nu ai nici bunavointa sa ma lasi sa-mi termin fraza. Intre cele doua sate, Hordou si Tarlisua, actualele sate Cosbuc si Rebreanu – observi domnule ca ne-am facut un obicei in a schimba denumirile localitatilor – si in a dezgropa mortii, nu?! Intre cele doua sate, cum iti spuneam, nu sunt mai mult de 60 de kilometri. Ei bine, Rebreanu este si ramane o enigma pentru noi, localnicii. Aceasta enigma se refera la faptul ca romanul “Ion” putea fi scris in orice sat nasaudean si chiar in mai multe variante. Pentru oamenii de acolo, unde pamantul este atat de putin, fara a folosi nici o metafora, o palma de pamant inseamna doi stiuleti, nu vorbe.

Acolo unde graul nu se coace, unde strugurii nu se fac, acest pamant este iubit cu o patima neobisnuita. Nicaieri in aceasta tara, pamantul nu-i iubit atat de patimas ca acolo… Asta poate pentru ca este atat de putin sau poate pentru ca l-au dorit si altii. Consatenii mei nu-si pot imagina cam cum poate arata un “Baragan”… Truditorii pamantului, dupa terminarea muncii in camp cu deosebita piosenie isi curatau opincile. Cine vede acest lucru ar zice ca sunt cocheti. Dar nu, ei nu voiau sa-si vaduveasca pamantul, nici chiar cu atat cu cat li s-a “luat” pe opinci… Cum pe aici muntii sunt mai multi decat “sesurile” si pamanturile sunt pe munti, pe coaste, cum se exprima ei si aceste coaste nu sunt terasate ca si la chinezi, dar cam tot asa se lucreaza si pe muntii nostri, doar nici ei si nici chinezii nu au descoperit muntii… Ei bine, intr-un an, vecinul de lot “culca” ultima brazda pe dreapta, in celalalt an o pune la loc pe stanga, practic cu cat de mare era brazda in acel an cu atat toate loturile se “coborau” cu brazda, iar in celalalt an se “urcau”.
Cand am inceput sa merg la scoala aparuse cartea: “Brazde peste haturi” (sa fiu iertat dar nu i-am citit decat titlul). Despre aceasta carte ni s-a povestit o saptamana la ora de romana, am fost intrebat si eu ce-s acelea “haturi”. Mai aveam si noi ceva razoare pe margini dar nu mi-am putut da seama ce pot insemna haturile, pentru ca la noi nu erau. Daca ai hat, lat de o brazada, la o suta de metri, asta inseamna cel putin 800 de stiuleti. Cum ar putea cineva sa-si permita sa-si lase haturi sau razoare cand tot pamantul lui il acopera cu o palarie? … Asa sunt oamenii nostri, care auzind de Rebreanu, unii chiar citindu-l, nu m-ar mira daca unii ar zice ca si ei ar putea povesti, poate si mai frumos, povestea unuia sau a altuia din sat, fiecare fiind sigur ca povestea lui Ion s-a petrecut in satul lui. Apoi, Rebreanu, cu romanul “Rascoala” paraseste tinuturile noastre, ceea ce in sufletul taranilor nostri e considerat ca o dezertare. Aici romancierul s-a dezlipit de “ei”…
– Nu mai am nimic de zis! Am venit la o onomastica si am luat o lectie de romana… Asta a fost si l-am lasat acolo. Se auzi soneria.
– Buna! Ce mai faci? intreba Andrei intrand pe usa.
– Te asteptam. Mergem?
– Mergem, dar nu mi-ai spus unde!
– Chiar nu ti-am spus?
– Nu.
– Pai, sa-ti spun…tipul e intelectual, vin numai intelectuali, fara neveste, asa banuiesc eu…
– Vor s-o faca lata?
– Asa se pare.
– Atunci hai sa-i vedem cum arata lati!
Casa lui Aurel era luminata “a giorno”. Am intrat, s-au facut prezentarile. Ca nimeni sa nu spuna ca noi nu am ajuns in Occident, pentru aceasta intalnire Aurel si-a “organizat” casa. Una din camere era bufetul. Neaparat suedez. Una era pentru “zbenguiala”, fara fete, si prin ce a mai “ramas”, fiecare isi cauta cate un prieten, tovaras, coleg cu care sa poata face cat de cat o conversatie, cat mai indiferenta fata de politica si de evenimentele zilei si, daca se poate, sa fie si cat de cat reconfortanta.

Cu paharul in mana m-am tot invartit…pana am vazut ca am ramas singur. Ideea era ca Andrei sa se intalneasca cu Aurel, doar pentru asta l-am “adus” cu mine, acu slaba nadejde.
Intrucat viata politica devenea stresanta, ziarele erau pline “de politica”, la serviciu idem, nici aici nu puteai scapa de politica. Nu mai puteam de ciuda ca l-am “pierdut” pe Andrei. Parca “dizburase”. Ma mai intretin putin cu Aurel, ii urez toate cele de cuviinta, ii spun ca i-am adus pe tipul care-l interesa si m-am dus apoi sa ma mai vad si cu altii. Pe hol, intr-un fotoliu il observ pe Andrei, foarte degajat, statea de vorba cu un profesor universitar foarte cunoscut. Mi-am gasit un scaun si, oarecum, lateral, m-am tras langa ei. Eram curios sa aud ce povestesc. Ce teme de abordeaza. Andrei era stapan pe o limba romana de la “origini”. Era un tip inteligent, nu vorbea mult, mai mult replica doar sec, ceea ce-i dadea un sarm aparte intr-o societate. Ce stia, spunea, unde nu cunostea nu comenta si era un bun ascultator. Ce m-a facut sa ma apropii de ei, sa ascult despre ce vorbesc? Probabil curiozitatea, poate invidia. Nu-l spionam pe Andrei, dar interlocutorul lui, profesorul, pe care nu-l vazusem de 6-8 luni, lucra la “ceva” inventie, care nu-i permitea nici un minut de respiro. O absenta indelungata dintre colegi te face sa privesti lumea cu o oarecare reticenta, ai o anume impresie ca devii un strain. Cu toate ca el lucra in avangarda, totusi ramasese in urma cu cate ceva. Erau lucruri despre care el nu avea nici o stire in timpul scurs de atunci. Asta m-a facut sa-l pandesc, sa trag cu urechea, numai ca, asa cum se intampla in astfel de cazuri, muzica, bufoneriile, bancurile rasuflate, incarca decibelii si nu se mai auzea nimic. Parca ti-ar “bate apa in cap”. Trecuse o ora, discutiile dintre cei doi au fost deosebit de antrenante. Se pare ca savantul descoperise un om in prietenul meu si or fi gasit o tema de discutie, ca atata timp nu s-au despartit… M-am enervat, i-am lasat in pace si am plecat de langa ei. Am mai intalnit alti si alti cunoscuti, din vorba-n vorba am ajuns in biblioteca unde Andrei statea in fata unui raft si mangaia o bucatica de roca, plangand… Cat pe ce era sa-l intreb: “Te-a batut nenea?” Dar am observat ca in el se petrecea ceva deosebit. Ma uitam si eu la acea piatra… Era o piatra fara nici o forma, era neagra. Am iesit fara sa-l tulbur. Sa fi trecut o ora, cand il vad pe Andrei pe terasa.
– Cum e, batrane?
– Bine, cum sa fie?
– Fii bun si spune-mi ce te-a apucat…in biblioteca?
– Mi-e teama ca nu o sa-ti spun.
– Cum, de ce?
– In primul rand pentru ca a fost ceva intim, iar in al doilea rand nu este prima intrebare pe care mi-o pui si la care nu te intereseaza raspunsul.
– De interesat ma intereseaza, cu atat mai mult cu cat am o vaga impresie ca vrei sa ma “pedepsesti” si zau ca eu nu stiu cu ce ti-am gresit!
– Nu…Nici pomeneala. Dar lucrurile sunt asa cum am spus!
– Andrei, te rog…doar suntem prieteni, ce dracu!