Am sa va relatez eu insa una de o sa ma pomeneasca cat o fi si cat o trai, celalalt “Dom’ pedagog” pe care l-ati inlocuit Dumneavoastra. Ca de nu erati Dumneavoastra, nu se stie daca azi mai eram cu totii aici!
Nu am agreat niciodata persoanele care nu-si puteau stapani propriile porniri si mai ales pe acelea a caror trairi, intamplari, viata lor in general, erau mult mai importante ca insasi istoria lumii!
Dar in viata nu te intalnesti numai cu oameni agreabili si inteligenti. De obicei dai peste cei de la polul opus!
Asa era si pedagogul nostru. Un flacau “tomnatec” si fornait pe deasupra, cu un nas de la frunte la barba, fizionomie ce nu constituia un “magnet” pentru noi, darmite pentru o fata! Orice insucces in ale “amorului” il innebunea, il scotea din minti si cum nu avea la indemana pe cine sa-si verse focul, pe cine sa se razbune?! Se razbuna pe elevii interni, peste care era mare si tare.
Era la-nceput de iarna si in ultimele zile ninsease bogat. Zapada avea aproape jumatate de metru. Cum echipa de fotbal “Minerul” trebuia sa joace un meci amical cu o echipa din U.R.S.S-Spartac, si cum zapada de pe stadion era mare, numai buna de schi daca terenul ar fi fost inclinat, s-a ajuns la concluzia ca cinzeci de elevi ai scolii noastre, in mars pe doua randuri vor putea batatori zapada de pe teren, iar meciul va putea avea loc. Era inadmisibil a refuza oferta facuta “cu bunavointa” de catre rusi. Se considera a juca un meci cu “cei mai buni din lume” o mare onoare, ca sa nu spunem ca problema politica…Noua, celor care le vom batatori zapada, ni s-a promis intrare gratuita la meci si cate o insigna, daca… sovieticii vor aduce asa ceva, ca ei, de, aveau insigne multe! Cei 50 de elevi nu puteau fi altii decat elevii interni de la scoala profesionala. Au trimis un autobuz “ZIS” dupa noi si am fost dusi la stadion. Acolo si-au dat seama ca au gresit putin: luasera elevi din anul I, probabil pe cei mai mici, iar acestia vor trebui sa treaca cu batatoritul zapezii, de mai multe ori, pentru a face o treaba buna! Si asa s-a si facut. Am fost pusi dupa inaltime. Cei mari in fata, iar cei mici, de 140 de cm inotau in zapada la urma. La inceput ne amuzam. Dar dupa ce hainele de pe noi s-au udat si apoi a-nceput un vant rece, cu toata miscarea, pe la ora 12 eram aproape inghetati. Dupa ce am terminat, am asteptat autobuzul pentru intoarcere vreo jumatate de ora. Vazand ca nu mai vine, am inceput sa marsaluim cei patru km pana la camin. Hainele pe noi erau ca tabla de zinc! Elevul de serviciu, care era mai mare cu un an, vazandu-ne cum aratam ne-a lasat in camin. Cu toate ca incalzirea nu functiona, ne-am dezbracat de hainele ude si inghetate si le-am pus pe calorifere, avand iluzia ca totusi… Fara haine, cu firavele schimburi uscate pe noi, ba unii nu aveau nici de alea, cu paturile in spate, incinse cu cureaua, aratam precum calugarii sau poate ca stafiile negre, daca exista asa ceva. Pe vremea aceea pentru noi elevii de la profesionala un al doilea costum era doar un vis. Din cauza asta majoritatea n-au putut merge nici la masa, la cantina. Am inceput sa incropim ceva din “rezervele” de prin valiza! Unul a scos ceva slanina, altul o ceapa sau usturoi, altul o bucata de paine uscata, altul un borcan cu ceva mustar. Mancam la “comun” pe rupte. Vedeai maini intinse spre “masa imbelsugata” si simteai un miros acru de te traznea. Dar habar n-aveam!
In toiul mesei intra pedagogul nostru, si nici una nici doua incepe sa injure si a ne ia la bataie. Sistematic. De ce eram noi in dormitor si nu la meditatii?! Cum ne permitem sa ne facem de cap?! Noi, asa dezbracati cum eram, ne consideram niste eroi dupa treaba pe care tocmai o terminasem. El n-avea ochi sa vada si nici urechi s-auda! Si da-i si da-i… Unde sa fugi? Afara-n zapada? A dat pana cand “domnul pedagog”s-a racorit si tot dormitorul era un planset! Dansul a uitat ca el ne-a ales pentru “munca aceea”.Unii dintre noi au scapat mai usor: dupa palma primita, lui Radu i-a sarit cascheta de pe cap. Norocul lui… A alergat dupa cascheta si a ramas sub pat. Daca tot nu avea haine pe el, nu intelegea de ce sa nu aiba macar cascheta!
Dom’ pedagog a pus mana pe o ceapa si a aruncat-o cu atata putere in capul lui Liviu, incat ceapa s-a defoliat sarind in toate partile! Emil, ca sa nu fie prins, s-a aruncat si el urland sub pat, de unde nu mai vroia sa iasa. Victor si cu Puiu erau inca in pozitie de drepti, in stanga pedagogului, asteptau randul la “binecuvantare”. Cum se gaseau cu spatele la usa, cuprinsi de spaima, asteptau momentul in care ar putea-o tuli afara. Vazandu-i dom’ pedagog a inceput sa-i palmuiasca pe amandoi metronomic. Stateau cu ochii holbati si nemiscati. Lipsa lor de reactie a fost considerata ca o sfidare si atat i-a palmuit pana ce bietii de ei au cazut pe pardoseala, fara a icni macar. Pe Ilie 1-a prins de gat, 1-a ridicat in sus si apoi 1-a trantit pe pat. Acolo a si ramas! Probabil obosise, fiindca a plecat fara sa ne goneasca din dormitor, fara sa ne adreseze nici un cuvant, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Am inceput sa ne adunam care de pe unde si sa ne “lingem” ranile. La aceasta scoala eram numai copii de oameni saraci. Asa ca apelativele de golani, sarantoci, coate-goale, mate-fripte ce ni se adresau atat de des, erau atat de obisnuite incat nu le mai dadeam nici o importanta. Parca ne striga pe nume! Dupa plecarea “domnului” pedagog, dupa plansul infundat al fiecaruia, ne uitam unul la altul si descopeream ba un ochi vanat, ba un cucui, ba o falca umflata, ba…si am inceput sa facem “haz de necaz”, aratand cu degetul unul spre altul. L-am curatat pe Liviu de resturile de ceapa, si careva I-a zis “mai ce plin de ceapa esti” si ceapa I-a ramas porecla si azi: “maistrul ceapa!”
Dupa acea “ infruntare”, la vreo saptamana s-a aflat de “reactia” pedagogului, ca urmare, dupa cateva zile, am facut cunostinta cu noul pedagog. Eram in al noualea cer.
– Am auzit-o si pe asta. Dar se pare ca uneori nici profesorilor nu le-a fost prea usor! Domnule conferentiar Stoian nu ne spuneti si Dumneavoastra ceva?
– Cum sa nu, mai ales ca intamplarea se refera la un coleg de an! Am denumit-o:
PROFESORUL CEL TANAR

Un tanar cadru didactic e un om deschis, sincer, foarte credul si cu o dorinta nestapanita de a cuceri lumea. E nerabdator sa stie ce are de facut, cum si cat din el poate darui tinerilor invatacei si… cate si mai cate!
De fapt, isi doreste stabilitate, un punct de sprijin pe care-1 cerea si Arhimede ca sa poata misca pamantul. Dorinta unei certitudini cat mai rapide! Punctul lui de sprijin e scoala, e clasa unde spera sa-si puna in valoare bogatia de cunostinte proaspete, chiar suficiente, dar inca neverificate, neimplementate. Nimic nu e usor. Uneori trece si prin indoieli! Face bine ce face? E pe calea cea buna? Metodele lui vor da rezultate? intre acestea, mai presus de toate e, de ce sa n-o spunem, si setea lui de afirmare, dorinta de a arata ca este foarte bun, ca e un “cineva”, un “meserias” apt de a forma si modela omul. E intrigat de faptul ca unii mai pot fi “absorbiti” de discutii despre fotbal sau handbal, in orice caz despre altceva decat specialitatea lui, uneori chiar e gelos pe cei ce pot “polariza” discutiile spre lucruri marunte, nefolositoare.
Spectator la o asfel de discutie se pomeni abordat si chemat la directiune. Raspunse cu maxima solicitudine:
– Tovarase profesor – il ia directorul – dumneavoastra sunteti un cadru tanar, noi suntem o scoala tanara si Sfatul Popular a apelat la noi… Ma urmariti?
-Da… Adica poftim!?!
– V-am intrebat daca ma urmariti in ceea ce spun?
– A, bineinteles, tovarase director!
– Pe scurt, orasul nostru are nevoie de noi, de bratele de munca existente in aceasta scoala.
– !?!
– Eu m-am gandit ca Dumneavoastra, ca tanar cadru didactic, plin de elan, proaspat absolvent, sunteti capabil sa duceti acesta sarcina la bun sfarsit. Va urmaresc inca de la inceputul anului si acum, in noiembrie, pot sa afirm, fara sa va flatez, ca sunteti un cadru de viitor…
– Stiti, eu … eu nu-mi dau seama despre ce este vorba! Bate in retragere profesorul.
– O sa afli imediat, tovarase profesor, nu te grabi, dar trebuie sa-ti spun ca nu-i o problema simpla…
– !?!
– Ce zici?
– Stiti, tovarase director, nu inteleg! V-as ruga sa fiti putin mai explicit daca se poate!
– A, da … e vorba ca in partea de vest a orasului, fiind apa mai putina, trebuie facut un baraj, in spatele caruia sa se acumuleze apa, apa absolut necesara viitoarelor livezi de pomi fructiferi…
– Acum inteleg ceva, dar specialitatea mea… stiti…
– Nu, nu-ti fa probleme profesore! Acolo vor fi specialisti, ei conduc lucrarea. Dumneata trebuie doar sa ai grija de elevii care vor lucra acolo!
– Daca asta e problema… sigur, e simplu…
– Vezi, am stiut eu ca esti un “cadru de nadejde”, ca pot sa ma bazez pe dumneata. De altfel, tovarasii… au incredere in dumneata! Iti doresc succes in aceasta actiune!

– Multumesc… dar… Si fara sa mai poata adauga ceva, directorul i-a intins mana si 1-a condus zambind spre iesire!
Scoala fiind mare, cu multi elevi, avea in dotare trei autobuze pentru transportul la practica. In dimineata zilei urmatoare, in fata scolii era pregatit deja un autobuz, care ii astepta cu soferul gata de drum.
– Domnu’ … i se adresa soferul. Cand plecam?
– Pai, sa vedem… si “cadrul tanar” caruia I s-a acordat aceasta mare incredere, nu termina de vorbit ca si aparu directorul:
-A, buna dimineata!
– Sa traiti!
– Tov. profesor luati astazi pentru sarcina primita, anii IIIB si IIIC si plecati la Apa Sarata!
– Daca nu sunt indiscret tov. Director, de unde sa-i iau?!
– Cred ca sunt in sala de mese.
– Am inteles. S-a dus acolo, s-a ridicat in picioare pe un scaun si in vacarmul salii a strigat:
– Atentie, elevii din clasele IIIB si IIIC intr-o jumatate de ora vor fi la autobuz pentru a pleca la practica! S-a uitat ce reactie a starnit vorbele sale. Nimeni, nimic, liniste. Care or fi clasele alea? S-au ridicat doi elevi. Profesorul “pe ei”.
– Voi raspundeti de prezenta! Ati inteles?
– Da, tovarase profesor!
Tanarul profesor, cu ajutorul sefilor de clasa facu un tabel nominal cu elevii “recomandati” de director. Erau 43.
– Domnule sofer, mergem in directia Apa Sarata! Dar stiti, eu habar n-am unde o fi aia, ii spuse mai incet soferului. Este vreun lac?
– Nu, nu. Lasati ca stiu eu despre ce-i vorba!
– Bine, multumesc!
Au iesit din oras, au urcat un deal, ce i se zicea “Dura”, l-au coborat, autobuzul a facut “la dreapta” si in scurt timp au ajuns:
– Aici e! Dati-va jos!
– Multumesc, dar inapoi cum ajungem?
– Pai, vin eu, dupa ce-i duc si pe ceilalti practicanti. Pe la ora patru dupa masa.
– Bine, Noroc!
La marginea drumului, elevii se asezara pe buza santului, iar tanarul cadru se simtea si mai aerian. Nu stia ce trebuie sa faca! Elevii au inceput sa discute intre ei, altii sa faca o “baza”… Dupa un timp, care pentru profesor paru ingrozitor de lung, aparu un ins:
– Voi sunteti de la Scoala miniera?
– Da, eu sunt! Si profesorul nostru se prezenta.
– Veniti sa va dau de lucru!
– Baieti, le zise, zece minute ramaneti in pauza, parca pana acum fusese altceva.
– Uitati, tovarase. Si in acest timp au ajuns pe marginea unei rape, ca vale nu i se putea zice, – uitati acolo jos – jos insemnand fundul rapei – se va decoperta tot pamantul pana se va ajunge la argila. Pe locul ce-1 decopertati se va face un baraj din argila cu baza de… si inaltimea de… care va tine in spate o acumulare de apa…
– Dar apa de unde o luati?
– Pai, e paraul asta – si-i arata profesorului un firicel de apa, care daca trei elevi “se puneau” il sorbeau cu totul!
– Ma rog! Si pamantul unde-1 ducem?
– Mai la vale. Va punem linie ferata cu vagonete basculante. Il transportati…
– Si cand incepem?
– Cum cand? Acum!
– Pai linia ?