– A! Se va face ! Voi va apucati de lucru, adunati pamantul in zona asta si cand va fi gata il veti transporta, tot voi, cu vagonetele. Scule va da dansul! Si-i arata pe cineva care parea a fi un paznic sau asa ceva.
– Eu va urez succes si spor la munca!
– Multumim, multumim mult!
Tipul a plecat. A ramas profesorul cu cei 43 de elevi si cu “paznicul”.
“Aripile” tanarului cadru didactic, daca nu erau retezate cu totul, erau totusi pleostite rau! Pe elevi ii cunostea doar dupa initiala claselor… locul de desfasurare era “acolo”… “acolo” il adusese soferul… lucrul… munca de acest fel nu mai facuse niciodata…Cu cat sa “incarci” un elev sa nu rada de tine, dar sa nici nu il “omori” cu lucrul, nici o idee nu avea. Nu se mai intalnise cu asa ceva… si uite acum “astia” il pun pe el sa faca un baraj de argila…Doamne, oare ce va iesi de aici? Ce va fi cu orele lui? Cu norma didactica? Se gandi ca toate examenele care le-a dat el in facultate, s-au dus dracului… ce examen o mai fi si asta pe capul lui.Paznicul, care se grabea, interveni:
– Domnu’ pai nu luati sculele?
– Sculele, care scule? A, da… sigur… Cotet si Bran, luati cate 6 elevi din fiecare clasa si aduceti sculele!
Sefii de clasa au plecat cu paznicul.
– Mai, baieti! se adresa tanarul profesor elevilor, aducandu-si aminte ca toti marii generali, inaintea unui atac decisiv isi imbarbatau trupele… Mai, baieti! in aceasta vale sau in rapa asta, cum vreti sa-i ziceti, trebuie… si incepu sa le expuna “obiectivul muncii” lor. Dar pana cand toate se vor rezolva gandesc ca ar fi bine ca fiecare… si incerca sa le jaloneze cat de cat munca dupa priceperea lui, cam in ce limite trebuie ei sa gestioneze ziua, sau cat a mai ramas din ea. Pentru inceput le-a recomandat o pauza de masa. In acest timp au sosit cei cu sculele. Iar se fac tabele, iar semnaturi de primire… Asa se gandea: in asemenea cazuri nu poti sa dai scule fara semnatura… Apoi au pornit si lucrul. Treaba mergea, mergea destul de bine spre incantarea profesorului care statea pe un povarnis, ca Napoleon la Austerlitz, si se credea foarte mare. Pentru el, la pregatirea sa, aceasta era o realizare, ca fiecare elev sa aiba de lucru, sa se respecte organizarea hotarata, sa nu existe altercatii si, nu in ultimul rand, sa se vada si rodul muncii! Fara sa-si dea seama, timpul se scurgea pe nesimtite si se auzi strigat de pe buza rapei de sofer:
– Dom’ profesor, am venit! Haideti la masina!
Acest moment a creat o dezordine totala. Elevii au aruncat sculele si “fuga la masina” sa-si ocupe locurile.
– Hei, la mine adunarea! Cum va permiteti sa faceti asa ceva? Toti elevii sa-si stranga sculele! Aceasta intorsatura n-a convenit, a starnit murmure! Apoi agale, elevii obositi si fara nici-un chef s-au apucat sa culeaga sculele si… strigati dupa tabel, le-au predat “mosului”. Toti erau epuizati. in masina s-au schimbat putine vorbe, parca erau cu totii adormiti.
Erau asa de molesiti ca dupa o baie fierbinte. Sculele cu cozi “cum le-a dat Domnul” le-au facut niste basici in palme, ca-ti era mai mare mila. Unii, incepeau si-si oblojeau mainile cu batista. Care avea! Cateva zile, pana s-a facut “linia CF” numai asa s-a lucrat. Apoi au aparut trei vagonete… trei vagonete pe o singura linie, fara posibilitati de depasire sau schimbare de macaz. Asta presupunea ca toate vagonetele sa mearga o data in jos, o data in sus. Insemna ca trebuiau sa astepte unul dupa altul. Si cum unii erau mai comozi, altii mai harnici, acum toata munca celor 43 de elevi depindea de incarcatorul primului vagonet. Profesorul cel tanar a inceput sa faca alte repartizari, noi miscari de trupe, noi nemultumiri. Lucrau de cateva zile. Acum au descoperit ce-i argila, care va fi viitorul amplasament al barajului, care vor fi fazele de lucru si cum va arata la terminare, ce urmari va avea barajul in viitoarea gospodarire a terenurilor si multe altele. Acolo, pe santier se parea ca lucrurile au intrat pe fagasul normal. Fiecare isi cunostea obligatiile si cauta sa si le indeplineasca “de sila – de mila”, impulsionati si de tanarul profesor. Zi de zi reuseau sa-si faca “norma”. Tanarul profesor insa era ingrijorat ca pe masura ce trecea vremea elevii isi pierdeau tot mai mult entuziasmul. O alta preocupare, de specialitate era pierderea foarte mare din timpul afectat invataturii, meseriei pentru care se pregatesc acesti elevi. A venit si prima ploaie…

Munca nu se intrerupea nici atunci… Ba mai mult, ea trebuia intensificata, dupa cum i s-a spus, intrucat va creste paraul si nu se vor mai putea apropia de “obiectiv”! Elevii au inceput sa “inoate” in noroi, ca si tiganii caramidari. Portiunea unde argila era degajata, rivaliza cu un patinoar. Directorul venit in “vizita de lucru” nu si-a recunoscut propriile cadre si elevii, atat erau de “transformati”. Norocul a fost ca ploaia a mai incetat. Lucrarea incepea sa prinda conturul scontat.
Intr-o dimineata, cand ei erau deja in “frontul de lucru”, numai ce apare autobuzul plin cu “o clasa de mineri”. Soferul i-a spus, profesorului tanar, ca au intarziat la locul lor de practica si ca i-a adus aici sa-si faca practica.
Clasele de mineri corespundeau cu tinerii ce implinisera 18 ani, unii fiind chiar de 25. “Cadrul nostru tanar” avea doar 22 de ani. Autobuzul i-a lasat acolo si dus a fost…Cand tanarul nostru credea ca totul intrase in normal, uite, i-au trimis aceasta clasa de “adormiti”, clasa de mineri, pe care el sa-i puna la treaba drept pedeapsa pentru lenea lor!
Cei 43 de elevi, “brigada lui de elita”, cum i-a botezat in gand, cand au vazut “faza” s-au asezat si ei si i-au trimis vorba: “daca minerii nu lucreaza nici noi nu mai lucram!” La asta nu se asteptase tanarul nostru profesor. El crezu ca” un lucru intrat pe un fagas, nu mai iese”. Se brodise insa sa nu fie asa! Chiar aici si chiar sub ochii lui.
Minerii, ce mai, oameni in toata firea, flegmatici, iar unii nervosi pe cel ce nu i-a trezit la timp, nervosi pe director ca i-a aruncat si pe ei aici, la “Apa Sarata”, nu aveau nici un chef de munca si nici gand sa sustina si ei “intrecerea socialista”! – cum le-a spus tanarul profesor. Ei pur si simplu nu-1 “observau”. Lor nu le era profesor, asa ca “nici nu stiau prea bine cine e ala”!?!
O analiza simpla, de fapt o deductie i-a relevat profesorului – care “se dedicase acestei munci de decopertare” – ca, de nu reuseste sa-i puna la lucru pe noii veniti, tot ce realizase el, tot inceputul meseriei sale, “toata reputatia sa” se duc “dracului”! Doamne, ce era de facut? Cu oarecare indoiala s-a dus spre elevii mineri:
– Buna ziua, domnilor elevi!
“Domnii elevi” discutau intre ei, se mai dondaneau, fumau, intr-un cuvant “nu-i interesa persoana” si “nu credeau ca lor li se adreseaza”! Doar unul singur i-a raspuns la salut:
– Buna ziua, tov. profesor! Profesorul s-a asezat si el la povesti, din vorba in vorba, ceilalti elevi curiosi la ce discuta, s-au apropiat. A reusit sa-i “puna in tema” cu “lucrarea”, cat trebuie sa lucreze ca sa-si faca “ziua”, avand in vedere ca au venit mai tarziu. I-a luat “diplomatic”! Cativa mineri au considerat propunerea “rezonabila” si au inceput, fara prea mare tragere de inima, lucrul. Dupa ei au venit si ceilalti si in mai putin de o ora au indeplinit “norma zilei”. Au raportat si au plecat.
Cine-1 vede din cand in cand pe profesorul nostru, ca se tot abate pe la lacul de la Apa Sarata, nu stie “ca dom’ profesor” chiar daca sta pe terasa singur la o bere rece, rememoreaza primul si cel mai greu examen practic pe care 1-a sustinut ca “tanar si increzator cadru didactic de nadejde”, ce a primit o misiune pentru care nu era pregatit si pe care crede ca ” a indeplinit-o cu cinste!”
– Ce sa-i faci! Nu intotdeauna calcam pe petale de trandafiri, zise actualul director al scolii, prof. Dorian Ioan. Totusi au fost si momente frumoase in activitatea noastra! Domnule, Supuran, nu ne povestesti si dumneata cate ceva:
– Cum sa nu! Dar realizarea mea o consider ca este a scolii, nu numai a mea. E povestea…
Profesorul fruntas

Incepusem si noi scoala. De fapt, ea incepuse cu un an inainte, dar nu eram inca “pusi” pe picioare cum se spune, in noul sediu. In prima faza, sediul scolii noastre a fost construit cu destinatia de “Institut de Mine”. Cum in acea vreme o “personalitate” s-ar fi exprimat cam in felul urmator ” Eu n-o sa fac zilnic trei km pana la scoala!”, cei din Petrosani au fost “pe faza” si… ne-au “suflat” institutul de ingineri.
Au trecut 37 de ani pana s-a infiintat un alt “Institut de Ingineri” in oras. Dar “personalitatea” din acele timpuri n-a parcurs zilnic trei km, ci a urcat zilnic pe jos la Petrosani, aproape un km. De, alta viata!
Ca director in scoala a fost numit un maistru cu o vechime ceva mai mare in munca, Levendula Joska. Imediat dupa numire era sa ramanem fara director. In chiar prima zi, directorul dirijand o masina plina de mobilier care mergea cu spatele, pentru a fi descarcata, era cat pe-aici sa fie strivit. Doua luni a stat in spital dupa leziunile primite, timp in care scoala nu putea fi fara conducator, asa ca a fost numit un alt director. Un subinginer de mina, om integru, hotarat in actiuni si bun gospodar. Dar, cui ii place sa lucreze cu o “turma de iepuri” cum eram noi elevii!? El, tov. Mik Wilhelm era om in varsta, asa ca repede a renuntat, invocand pensionarea. N-a trecut mult si “am primit” ca director un geolog tanar. Acesta a condus scoala cativa ani la rand. Insiruirea directorilor am facut-o pentru a vedea starea de provizorat in care ne aflam, greutatile inceputului, precum si atitudinea oamenilor si a autoritatilor fata de aceasta profesie, in plus, abia se terminase in scoala, “epoca coreeana” , epoca ce ne-a facut un dosar UTC de sute de pagini, ce cuprindea “experienta” inaintata cu “activitatea elevilor coreeni” din scoala noastra. Cred ca, la acea vreme n-a existat scoala in tara mai hulita ca a noastra, datorita faptului ca aici se scolarizau in jur de 20-30 elevi din Coreea de Nord socialista, datorita modului lor de-a intelege viata, cat si a faptului ca erau “imuni”. Multi dintre ei au savarsit toata paleta de fapte penale posibile, dar n-au fost pedepsiti de organele puterii de stat nici unul dintre ei. Erau fratii nostri si Romania trebuia sa-i trimita acasa “calificati” si “instruiti”, caci altfel nu ne dovedeam “internationalismul proletar”!
Avand acest atu, unii elevi coreeni faceau spargeri in magazine, in vagoane CFR, violuri, furturi, batai, huliganism si altele. Printre ei si putine exceptii! La ultimele promotii, doi elevi coreeni – Jan Jin Jap la clasa de mineri si Kim Min la preparatori erau deosebit de sarguinciosi la carte, la sport, disciplinati. Cei mai “batrani” din scoala ziceau ca astia parca erau din alta tara! Erau un exemplu chiar si pentru romani. De fapt ei erau de varsta noastra, pe cand ceilalti majoritatea erau la varste cuprinse intre 20-30 de ani. Acestia nu mai acceptau regimul de elev, de la “Rezervele de Munca” ale M Al-ului, unde in scoala profesionala era un regim destul de sever. Se zice ca dupa Zlatna, noi Grupul Scolar Minier din Baia Mare eram mai severi cu un programul si cu disciplina. La inceputul fiintarii scolii in noul local, ponderea profesorilor era formata din fosti tehnicieni sau ingineri din productie. Incepand cu anul scolar 1957/1958 vor sosi primii profesori “ai nostri” repartizati direct din facultati: 3 profesori de matematica si unul de fizica. Toti tineri, toti frumosi, toti la inceput de cariera. Doi dintre ei aveau sa-si dedice toata cariera lor de dascali la noi in scoala. Unul a ajuns profesor universitar la Cluj si al patrulea, dupa ce ocupase toate functiile de conducere din scoala mai multi ani, s-a mutat la Bucuresti. Se pensionase.Tinerii profesori erau cu totii plini de idei, de idealuri, erau stapaniti de o sete nemasurata de a arata ce pot, ce stiu. In ultimele doua saptamani de scoala, doi elevi din anul IB lipseau continuu de la cursuri. Profesorul de desen tehnic, om mai in varsta si care nu concepea sa parcurga o tema si elevii sa n-o cunoasca, trimite un elev dupa cei doi absenti. La disciplina desen tehnic erau doua ore cuplate si a considerat ca o sa aiba suficient timp “sa-i recupereze”! Numai ca nici elevii, dar nici solii trimisi nu au venit. Asteptarea i-a fost zadarnica. “Solul” ii gasise pe cei doi absenti. Erau in cabinetul de fizica, cu noul profesor Viorel. Dupa ce a batut la usa si a explicat de ce venise, “proful” 1-a intrebat:
– Cum te cheama?
– Vultur… Ioan Vultur.
– Si poti sa-mi spui si mie ce talente ai, spre ce te simti atras? Elevul crezu ca profesorul il ia peste picior!
– Stiti, eu nu am talente, eu sunt la lacatusi!
– Mai, Vulture! Nu m-ai inteles! Eu nu rad de tine. Eu te intreb serios! Uite, de exemplu, vezi revistele astea sunt pline de poze cu copii, cu elevi. Daca tu ai face un fotomontaj, cum l-ai denumi?
– “Viitorul e al lor!”
– Formidabil! Imi place! Ei, vezi unde stau talentele ascunse! In tine!
– Domnule profesor, eu am venit dupa elevii Fira si Sandu. M-a trimis domnul Baratky.
– Stiu, stiu, dar eu le-am dat de vopsit cateva banci. Tu stii vopsi? Ai mai vopsit ceva vreodata?
– Numai valiza mea de lemn, cu miniu de plumb!
– N-ai vrea sa incerci cu pensula asta si cu vopsea?
– Ba da, dar… stiti, trebuie sa plec la ora!
– Uite, incearca si daca ti se intampla ceva, vorbesc eu cu directorul si nu vei pati nimic!
– Cum spuneti dumneavoastra. Si ii dadu o pensula, vopsea, si se-apuca de lucru. Dupa 20 de minute banca era gata.
– Ei, vezi cat de frumos ai facut-o? Tu ma pacalesti! Tu ai mai vopsit, nu-i asa? Ei, n-ai vrut sa-mi spui! Ei bine, pana deseara stai aici si vopsesti banci! Si Vultur a stat si a vopsit noua banci pana cand “l-au eliberat”. Dar mai mult nu 1-a mai prins la vopsit! Nu si-a dat seama ca si profesorul de fizica era trecut in orarul clasei sale. Cand 1-a vazut la ore, gura nu i se mai putea desclesta.
– Ei, cum e, Vulture? il lua in primire proful.
– Bine, tov.’ profesor!
– Bine, bine, dar vom vedea noi cat este de bine! Sa vii in pauza sa-ti termini fotomontajul! Ai uitat ca tu i-ai pus numele? Eu sa ti-1 fac? Se poate? Si, Vultur cu cei doi colegi, au terminat amenajatul laboratorului de fizica: cu vopsitul, cu fotomontajele, cu … nu mai stiu cu ce! Scoala 1-a dotat cu butelie de gaz, magnetofoane si alte aparate.
Laboratorul nostru a fost primul “laborator de fizica” din judet, lucru ce l-am aflat din ziare, dar si din :perindarea atator profesori care venisera sa asiste la “lectiile model” ale profesorului nostru de fizica. Eram si timorati de aceste vizite, dar in final mandri ca primul titlul de “PROFESOR FRUNTAS” 1-a luat profesorul nostru de fizica: Viorel Valentin!
Mai tarziu, tot noi am avut primul maistru-instructor cu gradul didactic I si am devenit primul liceu, din tara distins cu “ORDINUL MUNCII CLS. I”
– E! Pe atunci asta era ceva!
Se ridica in picioare profesorul Nae si toti il privira. – Eu vreau sa va povestesc o intamplare petrecuta la “Atelier”. Si el era fost elev al scolii! Doresc sa va creionez cate ceva despre:
Practica in atelier