Maistrul meu, cu putin timp inainte fusese directorul scolii. Acum imi era maistru si diriginte. Omul acesta trecuse prin multe suferinte inainte, in timpul razboiului dar si dupa aceasta conflagratie. Cu sanatatea cam subrezita, isi “implinea” si el “anii” de pensie. Pe seama lui circulau fel de fel de povesti…Cea mai amuzanta era urmatoarea: Prin anii 50 “motoretele” erau rare in tara. Nu existau motociclete, motorete, de celelalte ce sa mai vorbim! La bicicletele existente se putea atasa pe cadru un mini motor – fabricat la Zarnesti sau Brasov, un U-2. Astfel, bicicleta se transforma in bicicleta cu motor si puteai sa faci o deplasare mai lunga, cu o viteza de 15-20 km /h.
Maistrul meu si-a cumparat si el un motor U-2 si 1-a montat pe bicicleta. Ei, acum sa tot circuli… Dar, ghinion! Unii spun ca s-ar fi produs un “eveniment rutier”! Ca i-ar sarit in fata un copil ori “i-a taiat” calea o masina, nu se stie exact. Cert este ca, asa de tare s-a speriat tovarasul diriginte, ca a uitat cum se opreste dracia de “bicicleta automata” si s-a tot dus cu ea pana i s-a terminat benzina!… A ajuns la Baia Sprie! De aici a putut cobori fara motor. Intamplarea aceasta a fost, se pare, capacul pus pe capul bietului om. Devenise cam amnezic! In atelierul dansului intram intreaga clasa: faceam lacatusaria pe operatii. Am ajuns la tema de pilire. Sa-1 vad eu pe acela care nu si-a blestemat zilele datorita acestei operatii de “has – has”! Mai mult, noi eram convinsi ca daca terminam repede ce ne-a dat de pilit, suntem liberi! Evident ca nu aveam noi notiunea pilirii ca necesitate de a te obisnui cu un anumit ritm pentru formarea de automatisme. A unei discipline a muncii. De unde chestii de astea? Tovarasul maistru nu ne explicase de acestea! Am primit de, executat un patrat, lucrare destul de pretentioasa, cu laturi de 25X25 mm si la care i se facea proba intr-un orificiu “minune” ce-1 avea numai dansul. Chestia asta se facea dintr-o tabla groasa de 5 mm. Ne apucam noi cu toata osardia sa “dam gata” piesa. Ti-ai gasit! Pilele ce le aveam erau “slabe”! Sa nu uitam ca eram dupa razboi, asa ca lucram cu ce primeam, de pe cine stie cine. Pilele le frecam de piesa 5 -10 minute, acestea se incalzeau putin si abia atunci parca simteam ca rod ceva si din piesa respectiva. Venise deja pauza si nu cred sa fi fost unul din cei 36 de elevi care sa fi “julit” ceva de pe piesa!

In pauza, statia de radioficare, a scolii, ne dadea muzica si stiri. La “preferinte muzicale” pe care le aveam pe atunci, era la moda doamna Darvai. Ascultam o piesa indragita “Pintea”. La “buletinul de stiri” se anunta “lansarea primului sputnik rusesc”. In jumatatea de ora cat dura pauza, ne innobilam cu aceste stiri grozave. Ne vedeam “alti oameni”, nu acei care zgandaresc fierul cu pila, ci unii dintre “cei care vor contribui la cucerirea cosmosului”. “Bucuria noastra” cea mare s-a cam dus cand unul dintre colegii nostri veni sa ne anunte ca tovarasul maistru ne cheama in atelier. Trecuse deja o ora si, pur si simplu, uitasem de noi. Cu coada intre picioare ne apropiam de usa atelierului. Maistrul s-a postat dupa usa si tot sarea in sus ca sa ne poata atinge cu cate o palma. Erau unii pe care-i ajungea, dar la majoritatea dintre noi, numai ne facea vant. Avea numai un metru 55, iar noi – “vlajgani”! Ne-am ocupat locurile la bancurile de lucru si din nou am luat pozitia de “incalzire” si apoi ne-am apucat de raspalit, ca de pilire nu putea fi vorba. Cu sublerul constat ca m-am apropiat de dimensiunile specificate. Verific si eu unghiurile, bune si ele. Obtinusem patratul. Iau piesa, o pun pe caiet si-i fac conturul. O rotesc cu 90° si am certitudinea ca piesa este buna si unghiurile de asemenea. Ma duc la tovarasul maistru. Dansul avea trei perechi de ochelari: o pereche ce o purta tot timpul si inca doua cu distante focale diferite, pe masa. Cand avea de verificat ceva, se precipita, schimba ochelarii unul dupa altul, executa aceasta operatie de doua trei ori pana se hotara pentru o anumita pereche si apoi, cu mare greutate, ne dadea o decizie!
Omul cunostea psihologia elevului, “nu-i vindeai lui castraveti!”, dar mult mai tarziu am aflat ca datorita nemiloaselor tratamente care I s-au aplicat, el dobandise un defect de vedere. Nu vedea bine nici cu ochelarii!
– Mai, Ursule, mai ia tu putin din coltul asta!
– Dar… am vrut sa-i replic. Mi-am dat insa seama ca nu se cuvenea sa-i intorc vorba. Iau piesa, si ma duc la loc, o verific inca o data. Era buna! Dupa dimensiunile cerute! Dar daca maistrul a zis sa mai pilesc, eu o sa pilesc! Mi-a mai spus ca putin, deci nu o sa iau nici un mm, ci mai putin. Bine zic, o sa iau, nu-i un capat de tara. Iau eu cam cat gandesc ca este bine si ma prezint din nou la control. Cand m-a vazut, a luat piesa, s-a uitat la ea si-mi spuse:
– Mai ia putin si din coltul asta! Ma uit la piesa, ma uit la el, imi indicase acelasi colt din care mai pilisem. Deja se vedea ca unghiul nu era de 90°. Daca mai luam se “ducea dracului” piesa. Daca nu iau, voi fii catalogat drept nestiutor, recalcitrant. “Iau!” si ma uit cum imi distrug piesa. Fara nici un chef ma prezint din nou la control.
– Ai stricat-o, Ursule. Iti dau nota patru. Deja, cu toate dioptriile lui, a vazut si el ca piesa nu mai corespundea dimensiunilor. Asa era… Mi-a pus nota si necazul meu nu mai conta. Mi-a cerut piesa si, la terminarea orei a pus-o in geanta. Probabil ceva a obsevat, ori si-o fi adus si el aminte de ceva. A doua zi, mi-a dat sa-i execut un maner de frana la bicicleta. M-a incheiat cu 7. Ii executasem manerul perfect… Amandoi eram multumiti!
– Acu vad ca de pilit am pilit cu totii! zise lacatusul Lorincz si sala izbucni in ras.
– Dupa intamplarile bine relatate, reia vorba un profesor “actual” al scolii, as dori sa cunoasteti si unele evenimente din vremea raposatului, fapte care ne-au marcat pe multi. Nu cred sa fie prea deplasata aceasta poveste petrecuta atunci.
– Suntem la ora confesiunilor asa ca orice interventie e asteptata cu interes. Ne bucura ca ati luat microfonul… ca sa ne povestiti ce?
– Povestea unor elevi la terminarea scolii. Poveste ce se numeste:
Si ei au dat examen

Era pe la sfarsitul lunii ianuarie si se desfasurau examenele cu elevii scolii profesionale. Era examenul de absolvire. Se derula in doua etape: practic si teoretic. Scoala profesionala de atunci era un fel de “scoala de calificare” cu personal redus.
Avea profesori pentru materiile tehnice dat la indrumarea si urmarirea practicii nu aveau pe nimeni. Se stabilise un inginer si un maistru care sa-i indrume pe acesti elevi “independenti”. Sarcinile acestora erau date peste norma didactica, chiar cine ar fi avut bunavointa sa exercite acest control si indrumare a practicii, trebuia sa-si neglijeze propriile clase. Norma didactica a profesorilor ajunsese la 30 de ore saptamanal, iar suplinirea era considerata “munca patriotica”. Pur si simplu nu se plateau! Normele maistrilor erau de 36 ore pe saptamana, dar nu de putine ori se ajungea si la 44 ore, neavand voie sa se angajeze alt cadru sau alt maistru pentru orele in plus, intrucat nu se putea alcatui o catedra completa!
Asa se face ca elevii scolii profesionale se intalneau foarte rar cu “indrumatorii practicii”. Acestia veneau doar cand clasele lor erau scoase la “munca patriotica” de recoltare pe camp sau in alte activitati cuprinse in “Cantarea Romaniei”; atunci cate unul mai “fugea” sa vada ce-i cu practica la aceste profesionale… Asa era controlul, asa era si instruirea. Elevii scolii profesionale devenisera un fel de elevi care nu mai doreau sa primeasca sfaturi. Erau cam satui de aceste forme de “indrumare” si asta era una din cauzele care ii facea sa mearga la scoala profesionala. Sa fie lasati in pace. Sa li se faca un program mai lejer. Ce mai, erau autodidacti!
Asa stand lucrurile, acei de la intreprinderi care aveau elevi practicanti, de regula nu-i foloseau in meseriile lor, ci la fel de fel de munci necalificate: incarcatori la unele transporturi de materiale, la curatenie si la orice corvoada se ivea. Numai ce auzeai: Hei, voi aia de la profesionala, veniti incoace! Stiind ca nu este corect acest lucru, pentru a nu avea reclamatii, pentru muncile “iesite din grafic”, elevii profitau si ei, cerand si primind zile libere. Astfel ca, nu o data, cel ce indruma practica se ducea la intreprindere si nu gasea acolo nici un elev. In momentul in care elevul era convins ce inseamna si cum e privita meseria lui, teoretic nu mai invata nimic. De fapt se rupea total de carte, lucru ce influenta si comportamentul lui. Ei isi dadeau seama ca se pot descurca in meserie nu numai pe baza practicii facute in atelierul scolii in clasa a lX a si aX-a. Tot ca o cauza a acestei ruperi de carte era si faptul ca el obtinea certificatul de absolvire fara probleme, usor deci. Stiau, de asemenea ca in intreprinderi vor sta mult si bine incadrati tot ca necalificati, din cauza ca nu erau obtinute de intreprinderi fondurile de salarii. La absolvire ei nu primeau o anumita categorie de salarizare. Asa stand lucrurile, elevul era descurajat si ca urmare recurgea la aranjamente. Ele erau la moda in acele vremuri. Aceste examene de absolvire deveneau niste lucruri jenante pentru un cadru didactic. Erau un simulacru. Elevul trebuia trecut Exista “dispozitie de sus”. Toti se supuneau, dar nici unul nu intreba de unde exact, si ….cat de “de sus” vine dispozitia. Singurul lucru ce mai justifica nota de examen pe care se baza departajarea la notare erau lucrarile practice, care, prin straduinta muncitorilor, a maistrilor din productie, aduceau a lucrari ce, se incadrau in normele date de ITC-uri.
De aceea in zilele cand acesti elevi aveau examen, profesorii, maistrii si Inginerii isi indreptau urechile in alta parte, sa nu auda prostiile pe care le debitau elevii. Daca se intampla, Doamne fereste, sa “tranteasca” vreunul, imediat era intocmita o informare “sus”, in urma careia se lasa cu “cantec” si cu sanctionarea profesorului “vinovat, care nu intelegea necesitatea de noi cadre cerute de economia nationala”!
Indicatia primita era ca acei elevi care au mai mult de 25 de zile de absente de la practica sa fie pusi sa repete intreaga perioada de practica. In rest, toti treceau cu brio! Spun cu brio, fiindca pentru a-ti mentine “bursa de contract” trebuia sa ai cel putin nota sapte… “Cadeau” deci cei ce… se-mpiedicau de scari!
Examenul a inceput si decurgea normal Elevii intrau, isi prezentau lucrarile practice, primeau nota si plecau.