Pe lista elevilor care se prezentau la examen erau si doi care din discutiile avute cu muncitori si maistri la locurile de munca unde au fost repartizati, reiesea ca unul a disparut de doua saptamani si celalalt de o luna!
Era in 1990, revolutia incepuse pe 17 Decembrie 1989 la Timisoara si pe 22 decembrie la Bucuresti. Despre cel disparut de doua saptamani se stia ca a mai avut o problema cu lucrarea de practica si in anul precedent: intentionase sa se prezinte cu lucrarea unui coleg de clasa, lucrare la care el nu avea nici un aport la realizarea ei. A fost descoperit si obligat sa-si faca lucrarea proprie.
Despre celalalt se stia doar atat, ca taica-sau lucreaza la Militie! Era citat drept un elev bun, nu facuse pana atunci nici o absenta de la practica. Profesorii erau ingrijorati, intrucat examenul “trebuia” terminat in aceeasi zi, dupa care imediat se intocmea si raportul si “situatia”. Ori, ce sa scrie in procesul verbal despre cei doi? Ca nu s-au prezentat? De ce? Ce masuri s-au luat etc. etc…
Vine randul celui care avea lucrarea personala si avea doua saptamani de absente. Spre surprinderea tuturor elevul intra in sala de examen… Noi cei din comisie ramanem “paf”, uitandu-ne unul la altul…
– Radule, unde ai fost tu de ai lipsit doua saptamani ?
Radu venise imbracat ca la parada modei: cu niste pantaloni de “piele de drac”, ultima creatie, in picioare cu adidasi PUMA, iar pe spate purta nonsalant o jacheta cu inscriptia ADIDAS.In acel moment in tara asemenea articole nu existau si de le-ai fi cumparat pe sub mana, costau injur de trei salarii medii. Erau un vis al oricarui tanar sa poarte asa ceva. Mai aveau si alti tineri ceva asemanator, dar erau imitatii sau la mana a II-a, ori cel din fata noastra era echipat complet cu toale nou-noute. Stiam ca e orfan, ca acasa nu aveau “dupa ce bea apa”, ca ceea ce purta acum el, la veniturile lor modeste, cu toate economiile posibile nu si-ar fi putut cumpara toalele acestea, nici in cinci ani.
– De unde ai tinuta asta (uite unde am ajuns cu intrebarile de examen!)
– Pai… stiti… de fapt… cand a inceput revolutia in tara, mai multi elevi din scoala am mers la Bucuresti. Tot timpul cat a durat revolutia, si eu am stat in Bucuresti. Poate ati vazut si dumneavoastra la televizor ca un reporter francez a scos o revista pe coperta careia era un baietas infasurat intr-un drapel tricolor. Aceasta fotografie le-a placut atat de mult francezilor, ca redactia revistei respective a dispus descoperirea identitatii si aducerea in Franta a micului rebotezat de ei “Gavroche Bucuresteanul”. Cat timp am fost prin Bucuresti si eu il intalnisem pe baiatul acela si ne imprietenisem. Cand 1-a gasit reporterul eram impreuna si afland ca suntem prieteni ne-au luat pe amandoi in Franta. Am plecat cu acelasi avion cu care pleca si Nationala de fotbal a Romaniei. Am fost asteptati la aeroport, de foarte multa lume, de numerosi ziaristi! S-au purtat cu noi cu multa atentie. Ne puneau sa le povestim despre “Revolutia noastra” din Romania, despre noi, despre romani, despre cum a fost sub tirul gloantelor. Am petrecut la Paris cateva zile minunate. Ieri ne-am intors din Franta si eu acum ma-am prezentat la examen. Poftiti, aici e si lucrarea executata de mine pentru examen!
Lucrarea corespundea normelor. I s-au mai pus doua trei intrebari si elevul a plecat. Cu totii eram atat de contrariati, nedumeriti, cum acest elev ajunsese sa participe la Revolutie, la Bucuresti,cum mai apoi a venit din Franta mai avusese si… grija examenului lui de practica!
Cand veni randul urmatorului absent de la practica – absentul de o luna – in loc de elev in clasa a intrat o femeie cam la 40-45 de ani, nu prea inalta, cam grasuta. Am asteptat. Dupa ce ne-a salutat, femeia a inceput cu glas scazut:
– Stiti, eu sunt mama lui…. cutare. in vara copilul meu a lipsit mult de acasa. Avea niste prieteni de varsta lui cu care umbla pe la video si filme. intr-o zi, cand vin de la serviciu, il gasesc singur acasa. Am ramas surprinsa. L-am intrebat unde-i sunt prietenii, daca nu cumva e bolnav. Se vedea pe el ca ceva nu era in regula. L-am intrebat:
– Ce-i cu tine, Nelule?
– Mama, toti prietenii mei au fugit in Ungaria… si a izbucnit in plans!
– Cum se poate?
– Asa! Au trecut granita si azi am primit un telefon in care imi spun ca au ajuns cu bine dincolo.

– Si ce vor face acolo?
-Nu stiu… Nu mi-au spus. Probabil le-a fost frica sa-mi spuna de vreun aranjament stiind ca tata-i militian…
Dupa cateva saptamani, intre copil si sotul meu a intervenit o cearta cam dura. Sotul meu l-a facut “om de nimic”,si multe altele! Atunci Nelu a rabufnit:
– Daca asa crezi dumneata, daca nu mai sunt copilul tau, o sa ma duc si eu ca si prietenii mei in Ungaria!
Sotul meu suparat peste masura a sarit la el si daca nu eram eu acasa cred ca-1 nenorocea pe baiat in bataie. Judecata lui era simpla: “Sa-ti fuga copilul din tara insemna sfarsitul carierei lui de militian.”. Cu greu am aplanat conflictul. Sotul meu chiar il crezuse, stiind cati fugeau zilnic peste granita in acele zile: el era mai “la curent cu aceste treburi ca noi”.
In decembrie, pe 17 a primit vacanta. I-am dat 3.000 de lei sa mearga la Oradea la talcioc sa-si cumpere blugi. A plecat impreuna cu un prieten si cu prietena lui. Am omis sa-i spun sotului meu unde pleaca baiatul. Venind imediat acasa si vazand ca baiatul nu era i-am spus unde plecase. El, nici una nici doua, a dat telefon la Militia TF si in Seini, copiii au fost arestati. La denuntul si invinuirea banuita de taica-sau, aceea de a incerca sa treaca fraudulos frontiera in Ungaria. El era inca sub impulsul a ceea ce-i “aruncase” baiatul la nervi, in cearta lor din vara. Faptul se pare, ii ramasese ca un “cui infipt in inima”. Baiatul meu si prietenii lui au fost dusi la “Judet” la “pastrare”, la beci. Cel mai grav lucru e ca baiatul meu “abandonat” de tatal sau, de la loviturile primite in cap s-a dezechilibrat psihic. Asa ca, acum, el s-a cam “stricat” la cap… Dupa ce s-au lamurit lucrurile a ajuns acasa! Imediat dupa revolutie, o serie de state s-au oferit sa ne dea ajutor medical si chiar sa spitalizeze oameni ce au suferit in timpul revolutiei. Am gasit intelegere si mi-au luat si mie baiatul. A fost trimis in Ungaria. Acum se simte mai bine. Are doua saptamani de convalescenta dupa care va merge la control, dar nu are voie sa faca nici un fel de efort intelectual. Daca puteti face ceva pentru el va rog sa incercati, ca el in acest moment nu este capabil sa sustina un examen. Aici aveti lucrarea lui de practica…
– Bine, bine, dar baiatul unde este?
– Aici, aici afara, sa-1 aduc?
– Va rugam!
In sala intra Nelu cu maica-sa. Nu arata altfel de cum il stiam. Atat doar ca ochii lui parca priveau undeva departe, peste noi.
– Doamna draga, dar sotul unde va este?
– Acum, este acasa. Dupa masa mergem cu totii la niste rude, ca pe Nelu numai alaltaieri l-am scos din spital, sa-1 vada.
– Da… bine… mergeti sanatosi!
– Multumim… multumim frumos!
– Nu aveti pentru ce. La buna vedere!
Doi tineri obisnuiti, care au avut, in acel decembrie dramatic, doua destine diferite.
– Doamne, parca a fost un vis urat, “Iepoca” aia, bine ca a apus.
Va cer iertare ca iau cuvantul zise un miner sugubat, dar in aceasta perioada a socialismului munceam pe rupte! De multe ori in numele “intrecerii socialiste”. Era perioada “Stahanovismului”
– Te ascultam cu placere. Poftiti si derulati-va “epoca dumneavoastra”!

Ieronim, Buluc, Tersansky si Flama erau deja stahanovisti. Era greu sa fii stahanovist, dar era un lucru de fala si… banos.
Anul trecut, cand au fost declarati stahanovistii, s-a tinut o adunare cu toti muncitorii exploatarii, cu toti conducatorii. A venit si un tovaras de la raion care le-a inmanat personal diplomele si insignele de stahanovisti. Ce frumoasa festivitate! Cei mai vrednici mineri!
Apoi a venit si Ziua Minerului, ce de premii s-au luat! Cu banii aceia unul si-a luat o pereche de boi, altul doi porci de taiat. Erau bani seriosi… Si fanfara, fanfara canta parca numai pentru ei… Toata ziua, buna ziua, Strauss se-nvartea pe langa ei, dar nu numai Strauss i-a curtat. Cati mineri, si mai tineri si mai batrani nu doreau sa fie in brigazile lor, ii flatau si-i doreau in preajma lor… Aveau si avantaje!
Atunci cand esti stahanovist nu ti se mai repartizeaza locuri de munca “In ordinea alfabetica”… Sefii au si ei grija de stahanovistii lor…Atunci aparusera si perforatoarele. Doamne cat praf mai faceau la inaintari, dar la lucrari in suitoare?! Nici nu e bine de vorbit… Toata cazatura din gaura iti venea in fata, in gura, in san. Cu perforatoarele cu apa era si mai greu de lucrat.Totusi Buluc, Tersansky si Flama nu lucrau cu perforatorul niciodata fara apa cu toate ca era mai greu si se se intepenea mai des sfrederul in gaura. Pe Ieronim, in schimb, de cate ori l-au vizitat ispectorii cu protectia muncii, de atatea ori l-au si sanctionat! Perfora continuu pe uscat. Cand iesea afara din mina, avea ochii jucausi si limpezi, dar in jurul lor parca avea o chiciura groasa. Semana cu un clown. Cu toate ca era o faptura firava, la prima vedere, pe multi i-a lasat in urma harnicia lui, el fiind unul dintre primii stahanovisti. Pacat ca nu intelegea raul pe care si-1 face pentru el si pentru altii, perforand “sec” si inhaland praful din “botul” perforatorului. Ceilalti trei se mentineau si acum in frunte. Ieronim, nu! Nu s-a putut mentine pentru ca nimeni nu putea perfora 6 ore in praf. Deci, nici el. Asa, incet-incet a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai rar despre el. Incepea sa se stearga din legendele minerilor. Toate aceste lucruri imi framantau si mie zilele si noptile.Anul acesta am tras tare, am dorit sa fiu si eu printre cei alesi. Norma de stahanovist mi-am facut-o, dar si-au facut-o si alti 13 mineri. Deci trebuia facut ceva deoarece nu se putea promova mai mult de patru mineri in randurile stahanovistilor. Si promovarea aceea era cu “norma”, trebuia sa fii cel putin unul din cei patru.
A explodat un cablu si am pierdut doua atacuri, iar acum sunt al saselea. Dar o intamplare norocoasa mi-a iesit in fata! Cand am vazut geoda (un gol mai mare in roca) dupa puscare, parca mi-a intins Dumnezeu mana si Dracul mi-a acoperit ochii. Sa-ti pice 6 m in plus fara sa faci nimic, fara nici un efort, asta nu se intampla de doua ori in viata nici unui miner!
Asa ca toate gandurile si simturile mele erau concentrate cum sa “camuflam” pomana care ne reinscria in randul celor mai buni. Stateam si ma uitam la ortacii mei. Ei intotdeauna au avut o incredere oarba in mine. Asa i-am si impins ca pe niste orbi in cursa aceea de soareci, fara ca eu sa fi facut totul pentru ca lor sa nu li se intample nimic? Intercalatiile de caolin suprapuse, pitrele care sunau surd, umezeala ce a crescut, si cu toate acestea nu mi-a trecut prin minte sa fac prima indatorire a minerului – copturirea! Oare oamenii acestia ma vor ierta? Dar nevestele lor, copiii lor? Mama zicea adesea: “Cine fuge dupa bani, nu are timp pentru semenii lui!” Situatia era de-a dreptul penibila: am trecut de cel putin sase ori prin frontul de lucru si cu toate astea eu nu am apucat sa vad cum sta coptura ca o ghilotina deasupra capului nostru. Acum, cand deja terminasem de armat si bandajat, cand sa iesim afara ne-a facut figura! Bine macar ca nu a strivit pe nimeni. De patru ore eram prinsi in acest fund de sac… “Subarul” care a “sectionat” galeria avea circa 20t, cat pot sa-mi dau eu seama din aceasta parte, dar putea avea oricat, ca noua ne arata o singura fata…Pe noi nu ne-a strivit, dar conductele de aer si apa da. De fapt, noi nu stiam daca astea s-au intamplat, fiindca la sfarsitul schimbului aerul se opreste. Timpul se scurgea greu. Eram prizonieri de 4 ore. Ne uitam unul la altul si nu ziceam nimic.
Stiam ca unul dintre noi urma sa rabufneasca. Altfel nu se putea… Asa se intampla intotdeauna… Asteptam sa vedem acum ce va fi! Ce ghinion… ce ghinion… sa te intorci in front sa-ti iei traista si hainele si sa devii prizonierul acestui mormant de piatra… Coptura cazuta avea grosimea de 4 – 5 m. Ca cineva sa ne scoata, daca ei ne-or fi observat lipsa, deoarece probabil ceilalti au iesit deja, le-ar trebui 4-5 zile de tarnacop si picamer, ca de explozie, nici nu putea fi vorba, nefiind cunoscute dimensiunile rocii care a umplut ca un dop toata galeria.