Stefan a fost primul care a inceput sa dea semne de enervare. Era cel mai tanar, neinsurat. La inceput numai a bombanit, apoi i-au iesit din gura o ploaie de injuraturi cu o anumita destinatie, de la ortaci si pana la tot universul. Nimeni nu a zis nimic. Nimeni nu i-au facut nimic! Eu am luat un picon si am inceput sa cercetez piatra, asa cum ar fi trebuit sa fac poate acum 12 ore, inainte de a cadea coptura. Injuraturile lui Stefan au devenit suparatoare, isterice, enervante, si lansate cu amplitudine. I-am aplicat o pereche de palme de a ramas nauc. S-a retras ca un caine plouat langa stalpul unei armaturi. Nimeni nu i-a mai auzit gura… Cercetand piatra am constatat ca intercalatiile de caolina impart coptura in mai multe sectiuni. Cu ranga, cu piconul, am reusit sa detasez o bucata buna ceea ce i-a facut pe ceilalti patru sa sara in picioare cu picoane si rangi sa studieze roca. Spre bucuria mea, si ei au ajuns la acelasi rezultat, fapt care mi-a dat un avant deosebit de lucru.
Observand ca au aparut broboane de sudoare mai altfel si mai repede decat trebuia, le-am spus ca trebuie sa avem grija de aerul ce-1 avem, deci sa-1 economisim. Astfel, am hotarat ca va lucra doar unul singur, iar ceilalti se vor odihni. Va arde doar lampa celui care lucreaza. Sa nu se culce nimeni chiar pe vatra. Nu stiam cum stateam cu CO2-ul. Au trecut cam 12 ore de prizonierat. Respiram destul de bine. Ma ingrijora faptul ca de “dincolo” nu se auzea nimic. Am batut si capetele de tevi din partea noastra, dar nu ni s-a raspuns nimic. Oare sa nu fi stiut nimeni ca “brigada lui Toma” s-a blocat in inaintare? Trebuia sa continuam. Trecusera deja 14 ore. Ne perindam cate unul la sapatul minusculului tunel. Tineretul se cam inghesuia la “redeschidere”, dar am esalonat lucram in asa fel ca fiecare sa treaca la treaba numai atunci cand ii venea randul. Au mai trecut 6 ore si inca de “dincolo” nimic… Gandurile ma copleseau. Oare chiar vom muri?! Acesti ortaci ai mei sunt sortiti sa aiba cel mai adanc mormant si asta fiindca eu am fost cu gandul la bani, la glorie, si nu la oameni? Pentru ca am vrut sa fiu stahanovist cu orice pret? Ma gandeam uitandu-ma la ei: raman trei vaduve si opt copii fara tata. Si pentru ce?… Cand mi-a venit mie randul la spart am luat “portie dubla”… Nimeni n-a comentat. Lucrand am observat ca puterile ma lasa, nu atat cat sa observe si altii, ortacii mei, dar simteam ca eforturile depuse sunt parca prea mari…Asa-i batranetea imi ziceam… Oare nu mai avem aer, oare era vreo amenintare de bioxid de carbon?… Toate la un loc…Dupa ce am pus jos sculele am simtit un junghi in piept si parca imi statea ceva in gat. Speriat am stat un timp linistit sa nu fiu observat de ceilalti. Au mai trecut alte 5 ore… Sapatul mergea multumitor, cu toate ca noi cam “sarisem” peste vreo patru mese si nici apa nu mai aveam… Tunelul nostru avea deja 2m. Au inceput sa ma doara si bratele si parca pielea se strangea pe maini. Respiratia ne era ingreuiata. Pe mine ma strangea continuu ceva de gat. Ma simteam extrem de obosit. Dar acum nu mai puteam sa iau portie “simpla”…. Ar rade cu totii de mine… M-am apucat iar, lucrul mergea bine, dar crestea greul din piept si durerea in brate. Capul incepuse sa-mi vajaie. In aceasta stare parca am inceput sa aud ceva zgarieturi de dincolo… Nici nu indrazneam sa vorbesc. Ma uitam la ortaci, la reactiile lor. Si ei erau nelinistiti, dar se vede ca se stapaneau. Deci ceva era! Nu numai mie imi vajaia capul… Am impins cu putere ranga si un aer rece si umed m-a palit in fata. Am inchis ochii. Lumina era prea puternica pentru mine.
Ortacii nostri, dupa 23 de ore de munca, de intuneric, de chin, de ganduri negre, ne-au scos…Au luptat asa cum numai minerii stiu sa lupte, cu vrajmasie… De puscat nu au puscat pentru a nu urni pe noi si alte copturi! 23 de ore un orizont intreg de mineri nu a plecat acasa pana ce ortacii nu au fost “smulsi” din “tarcul” lor. Durerea din piept s-a mai atenuat. Am inceput sa plang si sa-i rog pe fiecare pe rand sa ma ierte…Ei se uitau la mine ca la unul care nu stie ce zice, credeau ca aiurez, ca nu-mi sunt mintile acasa. Eu, in schimb stiam…
Cu subele lor ne-au invelit pe spate, ne-au dus la spital. Ortacii mei au fost lasati acasa in aceeasi zi, eu nu… Facusem un preinfarct. N-am devenit stahanovist, dar nu-mi pare rau!
Scump il putea costa fuga dupa glorie pe colegul nostru, concluziona inginerul Ardelean, un tanar ce de curand terminase facultatea. Eu, continua el, neavand inca experienta subteranului, v-as relata un caz petrecut in Institutul nostru si intitulat:
Si voi la fel ?

Profesorul Teodorescu batu la usa. De dincolo se auzi un “poftim!” sters, fara viata, obosit. Teodorescu intra.
– Buna ziua, domnule decan!
– Teodorescule… colega… poftim… sezi… Buna! Ce mai e nou? il asalta decanul, iesit din amorteala lui de mai inainte.
– Sa nu ma intelegi gresit, Vica, reia Teodorescu, eu nu am venit sa povestesc despre lucrarea ce-o facem in comun, ci despre cu totul altceva… O problema mai aparte, se scuza Teodorescu.
– Tase, imi imaginez ca daca ai venit “e ceva”!
– De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si “lucrarea ” ar putea fi afectata, poate chiar amanata o buna bucata de vreme, pana se va realiza.
– Cum asa?!
– Colectivul nostru de cercetare pe care-1 conduc, de fapt toti cei care lucreaza la inventie si stii tu care… daca-ti mai aduci aminte chiar de toti, ca printre ei se afla si doi studenti eminenti, dupa parerea mea, si nu numai… intrucat ei au fost recunoscuti de colegii de an ca fiind cei mai “straluciti”.
– Ei si?
– Ei… unul din ei, Tomoioaga, Victor Tomoioaga, este de nerecunoscut, pur si simplu ma pune pe ganduri.
– Cum asa?
– Cu invatatura-i aproape pe branci… asa cum se exprima un coleg de-al lui, are multe absente, nu a realizat nimic din ce si-a propus si si-a asumat sa rezolve la acea inventie, si colac peste pupaza i-a batut mar pe doi colegi, cred eu, fara nici o vina.
– Povestea studentului Tomoioaga ma ingrijoreaza! Si tu zici ca aceasta cadere a lui nu ar avea nici o cauza? Nici o explicatie?!
– Sa nu ma intelegi gresit. Nu exista efect fara cauza, dar colegii lui zic ca nu numai noi, cei din nucleul de cercetare, “am reusit” sa nu il mai intelegem. A devenit un caz… Ceea ce este cu atat mai ciudat, cu cat este un tanar cu o exceptionala inteligenta nativa. Toate incercarile noastre – “prelucrarile” cum le numeste el – nu au dat roade.
– Da, este intr-adevar o problema… Dar ceea ce ma ingrijoreaza din ceea ce-mi spui tu este ruperea lui de colegii de grupa si in final de noi, cei din cercetare! I-am fost niste “colegi” apropiati. Poate era mai bine sa fi descoperit mai devreme eventuala cauza care il “macina”, sa-1 fi putut “scutura” putin inainte de a ajunge aici. Cazul poate duce la repetarea anului sau chiar a eliminarii lui din facultate. Dupa “straduintele” lui poate candida la ambele “acte de bravura”.
– Uite, asta-i! Dar scopul venirii mele este sa va propun sa meditam ce mai putem face sa recuperam aceasta “inteligenta”, sa-1 punem pe linia de plutire, sa reusim sa-1 ducem ca sa munci.
– Daca ar fi fost un student obisnuit, da, dar el, steaua studentilor… Ce sa zic?…
– Vica, eu am rumegat singur aceasta problema fara sa-i dau de capat. Acum te las sa te mai aduni si tu si propun sa ne mai intalnim si sa discutam. Cu bine!
– Cu bine, Tase.
Vica, decanul, era un om ajuns la 50 de ani, cu o experienta serioasa bazata atat pe activitatea teoretico-stiintifica, cat mai ales adusa din activitatea practica, de la munca cu oamenii. Conducator fiind, decan, nu se da inapoi de la munca efectiva de cercetare. Era un bun tehnician, “o biblioteca stiintifica mobila”, cum ii spuneau colegii. Realizau impreuna lucrari foarte apreciate. Concret, el era omul zilei: inteligent, responsabil, autoritar, dar si de o sensibilitate aparte pentru semenii lui.
Simtea ca un adevarat magician orice nod de impotmolire, alegea calea optima de iesire din situatii delicate, dificile. Isi reprosa uneori faptul ca lucrand intens la un curs cerut de “colegii mai tineri”, cum ii placea sa le spuna, a cam uitat de unele probleme cotidiene.
– Eva! – isi striga secretara – Fii amabila, trimite pe cineva dupa studentul Tomoioaga Victor.

Spune-i sa nu-si piarda timpul cautandu-1 la cursuri, sa mearga direct la caminul baietilor!
– Am inteles, domnule decan!
– Multumesc, Eva!
Dupa plecarea Evei, linistea decanului a disparut. Cam in fiecare an i se iveste un asemenea caz care parca-i scapa din mana… desi mergea pe principiul: Respecta-ma, sa te respect!. Orice student se putea prezenta la el cu orice problema. Daca nu se “calca” nici o lege, lucrurile se rezolvau pe loc. Studentii erau foarte multumiti in urma discutiilor avute cu dansul si mai ales a modului de abordare a problemei. Si totusi decanul isi imputa ceva: faptul ca nu era chiar pe “faza” cu toate problemele. De-a lungul anilor a observat ca existau fel de fel de indivizi care manifestau o mare abilitate, erau versati in a se sustrage de la discutii deschise, concrete, altii erau inchistati si foarte greu abordabili. Si pe unii si pe altii era greu sa-i aduca acolo unde vroia el, adica sa puna “degetul pe rana”. Cu un an in urma a dorit mult sa aprofundeze chestiuni de psihologie in a gasi solutii de rezolvare a acestor cazuri, dorind ca si aceste tipuri de manifestari sa le poata canaliza spre fagasul dorit, spre ceva util, spre omenie. Dar a tot amanat si acum se pare ca iar isi acorda o nota slaba la o lectie inca neinsusita suficient. Oricum, multi ani condusese oameni in productie. Avea reputatia unui bun practician, nu era un novice, dar aici la facultate nu avea timp pentru multitudinea de probleme serioase de conducere, iar aceste tipuri de “cazuri” ii solicitau, iata, un intreit timp de rezolvare. Orice caz uman e mai dificil decat unul tehnic, pentru ca solicita omenescul din tine. Ori asta cere ceva efort in plus, cere tact pedagogic si multa, multa rabdare si omenie. Ridica ochii si-1 vede pe Victor.
– Ai venit?
– Da, domnule Vica, adica dom’ decan.
Decanu-si permisese cu unul ca Victor Tomoioaga sa-i spuna pe nume.
– Te rog sa ocupi loc!
– Poate nu este cazul…
– Te rog, ia loc! Si isi scoase o tigara. Tu fumezi?
– Mai rar!
– Poftim, serveste!
– Multumesc! Si-si aprind reciproc tigarile.
– Victor, doresc sa ma comport cu tine ca si cu un coleg, de altfel ne cunoastem bine, asa ca fii bun si spune-mi, este adevarat tot ce se spune despre tine?!
– Din pacate, si cu regret, da!
– Victor, in acest sens se poate face ceva?
– Domnule Vica, mi-e teama ca nimic. Eu ma analizez de un an si nu ajung la nici o rezolvare. Si din cate stiti si Dumneavoastra, nu eram eu cel mai prost din acest institut si totusi nu vad nici o iesire.
– Mai Victor, eu nu te-am flatat pana acum si nu cred ca te voi flata nici in continuare, dar ceva tot ti-oi spune. Lucrarea, inventia la care suntem “ortaci”, daca o terminam, ca de reusit nu se mai pune problema, tie la terminare iti deschide o usa spre un post de asistent la “utilaj”. Importanta ei, deci, nu e numai o satisfactie colectiva, de aici va iesi si un post pentru o anumita persoana. Iti mai spun ca, in ceea ce esti angajat tu, nu este un lucru la indemana oricui! Aici tu ai fost, favorizat, deoarece prin tema aceasta iti asteptam “marca” ta de inteligenta.
– Domnule profesor, pardon, domnule decan, stiu asta si cu toata stiinta, nu pot sa fac nimic!
– Victor, iti lipseste ceva? Te supara ceva?!
– Nu si da…
– Cei de acasa sunt bine? Bani de intretinere ai?
– Da, domnule decan.
– Eu nu pot sa stiu despre ce este vorba?
– Sa fiu sincer, nici eu nu sunt prea clar ce problema ma apasa… dar poate… de fapt nu poate… sunt aproape sigur ca-i de natura biologica…
– Care parte a organismului.