– Victor, cred ca ar trebui sa fii sincer cu mine. De fapt eu dintotdeauna te stiu un barbat cinstit si cu suflet mare. Mandria ta de copil de taran e un fel de “complex” fata de colegi. Stiu! E un artificiu pe care si eu l-am folosit.
– Viorica, tu stii ca…
– Ei, hai… Da-i drumul.
– Lasand la o parte orice am sa-ti fac o confidenta. Dar imi vine foarte greu! De fapt este vorba de… fete… asa cum ziceau ai mei… numai ca e invers. Nu ele, ci eu am nevoie de ele. Am ajuns acolo incat… si tie nu ini-e rusine sa-ti spun, incat pur si simplu gandurile despre ele… cum sa-ti spun… ma subjuga, ma intorc pe dos… nu ma pot aduna… nu-mi pot aduna gandurile, nu ma pot concentra, sant pierdut… Stii… eu n-am avut de-a face inca cu… o fata! A te culca pur si simplu cu cineva doar asa pentru a-ti satisface instinctele mi se pare ceva… A te incurca cu cineva ca apoi, dupa facultate, sa te desparti “civilizat”, iar nu intra in caracterul meu. Solutia ar fi sa ma insor! Dar, din ce am trai? Tot pe spinarea parintilor? Mi-ar fi rusine! Astea sunt chinurile mele. Le-am ascuns adanc si vad ca singur n-am gasit o iesire! Tacura amandoi. Nici nu observara cum incet-incet se lasase seara. Lumina palida a zilei abia se mai cernea printre crengile catorva copaci din apropierea ferestrei. In tacere, pe nesimtite, mainile lor se atinsera ca din intamplare. Mana ei calda, catifelata ii dadu o senzatie placuta, asteptata! I-o cauta si pe cealalta! Mangaindu-si-le se ridicara incet pentru a nu alunga linistea si ocolira incet masa. Nici nu si-au dat seama cand s-au trezit imbratisati, iar suflul cald al gurii fiecaruia le infiora parul, carnea. Isi cautau buzele! S-au pecetluit intr-o sarutare febrila de parca ar fi vrut sa-si soarba intregul suflet! Mainile lor alergau in cautarea trupului celuilalt. S-au rostogolit pe pat, si le era ciuda ca au atatea de inlaturat de pe ei. Trupurile li se inferbantasera, in ele urma sa se topeasca intreaga viata a lumii! S-au iubit febril si scurt! Nu doreau inca sa se desprinda. Nici n-au facut-o, pentru ca s-au simtit… din nou, de data asta parca mai fericiti!Inlemniti in imbratisare, parca le era frica sa nu-i desparta cineva pentru totdeauna, si-au simtit reciproc lacrimile alunecandu-le pe obraji, pe trupuri:
– Viorico, ce orb am fost… De cand te asteptam! In loc de raspuns ea il saruta lin si lung, il stranse puternic in brate si-si apleca capul pe pieptul lui. Petrecura asa, nici ei nu stiau cat, de parca impreuna ucisesera timpul!
– Victore… eu… acuma nu mai plec la camin… cred ca e tarziu!
– Nici sa nu te gandesti! Primele raze ale soarelui ce patrundeau prin geam ii gasira imbratisati. Ea se ridica cea dintai. Isi gasi cu greu hainele si se mira cum au putut ajunge atat de risipite!
– Victor, hai la scoala! E o noua zi!
El intinse mainile spre ea ca pentru salvare. Ea se apropie si i le darui pe ale ei. Se privira indelung, parca acum abia se descopereau cu adevarat!
– Victor, daca esti… barbat si daca nu ti-e frica de greutati… eu iti fac o propunere!
– Lasa propunerile si mai bine vino langa mine!
– Domnule, ce barbat o sa-mi iau! Hai, fiii cuminte si asculta-ma! Ne ducem la decanul tau… (el se sperie parca) si-i spunem ca ne casatorim si ca… ce mai…il invitam ca nas. Mergem pe urma la ai tai… la ai mei si… Tu o sa treci la seral si apoi te angajezi, poate chiar la institutul de cercetare… O sa faci un an in plus, dar numai bine ca o sa terminam impreuna. Ei, ce parere ai?El se ridica si… asa cum era, imbracata, o ridica si o invarti de era s-o ameteasca!
Lucrurile s-au derulat rapid. Decanul Vica cand i-a vazut a inteles totul, le-a intins fiecaruia cate o mana si i-a imbratisat! I-a ajutat ca un tata. Cu acordul parintilor nunta au facut-o rapid si au petrecut la cantina cu toti colegii.
Trecut la seral Victor a continuat munca de cercetare. Au absolvit amandoi. El a ramas la institut ca asistent, iar ea a fost repartizata cu mari eforturi ca educatoare la o gradinita. Se simteau fericiti, mai ales ca la un an dupa absolvire veni pe lume si Dorut, “minunea de copil”, cum ii spuneau ei.
– Bine, bine, mai Ardelene se auzi interpelat, dar pe baiatul tau nu-1 cheama Doru? Nu e el inginerul, electronistul, de la Centrul de calcul?
– Ba da, dar ce intrebi?
– Uite asa! Si izbucnira cu totii in ras. Aplaudara spontan!
– As dori sa spun si eu ceva, intra in vorba laborantul Lung. Nu cred ca o sa va suparati daca va retin si eu…
– O, nu, te rugam… sa te auzim!

Dupa ce s-a dat liceul in functiune, datorita bunei sale dotari, am fost singura scoala de profil din tara care avea dreptul sa primeasca elevi straini. Asa au ajuns la noi cubanezi, vietnamezi, tanzanieni si un somalez. Pentru a vedea conditiile si cum primim noi elevii straini. S-a “deranjat” cu acest scop, insusi ministrul minelor din Tanzania. Dorea sa stie unde vor invata meserie viitorii lor specialisti. Dimineata, directorul de atunci ne-a chemat la el si ne-a spus:
– Azi primim vizita ministrului nostru, al minelor, a omologului lui din Tanzania si inspectorul scolar general… Toata lumea la posturi, curatenie, ordine, flori, instruiti pe toti cum sa reactioneze .Sa fim la cel mai inalt nivel! Nu dorim sa acumuleze o nota proasta scoala si asta numai de voi depinde! Am inteles si am plecat. Scoala in acea zi a devenit un furnicar. I-am asteptat la ora 10 si se facuse deja 14 si ei inca nu aparusera. Eram obositi, flamanzi, nervosi, ce mai, nu ne mai ardea de nimic… cand, vad pe geam sase “masini mici” care intrau in curte fara zgomot. Atunci se dadu “alarma generala”…In sfarsit, intreaga delegatie de primire, in frunte cu directorul, am ajuns in fata scarilor si dupa inmanarea, de catre un grup de elevi si doua profesoare tinere, a buchetelor de flori, suntem prezentati ministrului tanzanian, ministrului nostru si cu celorlalte oficialitati. Colega cea tanara care-i daduse florile ministrului tanzanian mai fusese si sarutata si acum isi tot ducea mana la fata si se uita daca nu e cumva patata. Tanzanianul era negru. Incepe vizitarea scolii. Eu ii studiam cu atentie pe fiecare, urmaream orice miscare a ministrului oaspete. Era un barbat cam la 35 de ani, inaltut de statura, suplu, cu parul cret cum nu mai vazusem. Mi se parea chiar frumos!
Directorul dadea explicatii peste explicatii, raspundea la intrebari, iar noi il urmam indeaproape. In fiecare sala de clasa, laborator, oaspetele, spre uimirea noastra, se aseza pe cel putin 2-3 scaune si zicea ceva in engleza. Cum nu cunosteam limba il ating cu mana pe un cunoscut de la centrala si-1 intreb soptit:
– Dom’ Rontea, ce are ministrul asta de se tot aseaza?
– Ce sa aiba, vrea sa le cumpere pentru terasa hanului lui de sub palmieri si… le verifica, ce vrei! glumi el. Dupa fiecare laborator vizitat, dupa fiecare clasa, se puneau intrebari. Ma gandeam sa-1 intreb si eu cum e cu scaunele! Dar cum sa intrebi asa ceva? Si, tocmai un ministru oaspete?
-Domnilor – ni se traduce – intrand in scoala dumneavoastra m-au napadit amintirile vietii de elev. Astazi, cunoscand scoala dumneavoastra, din nou mi-as dori sa fiu elev… Este o scoala minunata cu conditii foarte bune! M-am convins singur si sunt bucuros ca aici vor studia compatriotii mei! Va doresc mult succes tuturor in nobila misiune de formare a unor oameni si specialisti bine pregatiti!
Eram fericiti! Acum ne vedeau si apreciau si altii munca noastra… Totul s-a incheiat cu bine!
In acel moment se ridica actualul director al scolii, vizibil emotionat si se adresa asistentei:
– Stimati oaspeti, invitati, colegi! Ne-am intalnit azi din toate colturile tarii pentru sarbatoarea de suflet a scolii noastre si in general a mineritului. Aniversam scoala, oamenii care i-au pus temelia, i-au dat viata; cinstim generatiile de dascali ce i-au dus faima, pe toti elevii ce i-au trecut pragul si si-au tocit coatele pe bancile ei, devenind oameni de nadejde ai tarii. Si in timp ce directorul isi tinea spiciul dupa tiparul stiut, noi cautam cu privirea fostii profesori, fostii colegi, descoperindu-i cu uimire, asteptand momentul schimbului de vorbe fara protocol!
Ascultam mai departe:
– Aceasta scoala dateaza din anul 1864. Pe parcursul anilor a avut mai multe sedii: in Baia Mare, dar si la Baia Sprie, intre anii 1873-1918.

De-a lungul anilor scoala a cunoscut diferite forme de organizare, de extindere sau de reducere de activitate, dictate de vremurile respective. Foarte important e faptul ca aici mineritul din Maramures si din toata tara a avut o baza de formare a cadrelor, cu un corp profesoral foarte bine pregatit si cu o daruire in munca cu totul exceptionala. Daca ne gandim ca in scoala noastra n-au venit, de cele mai multe ori, elevii cei mai bine pregatiti, ba chiar am spune ca uneori am avut candidati cu o pregatire modesta, va rog sa va imaginati efortul inzecit depus de profesori, maistri, laboranti, de intregul personal al acestei scoli. Munca ne-a fost rasplatita de generatiile de elevi, iar apoi si prin Ordinul Muncii Clasa I, atribuit de Guvern singurei scoli din Maramures.
Printre acesti minunati educatori am putea sa-i amintim pe toti cei care au inteles ca aici si cu ei se formeaza in primul rand OAMENI si buni meseriasi, cu care astazi ne putem mandri!
Primul profesor fruntas al scolii a fost declarat Bude Valentin. Dupa el urmeaza multi altii care au inteles ca fara pasiune si daruire nu se poate realiza nimic. Dintre directorii care au fost la conducere in mod deosebit il amintim pe ing. Cudalbu Ovidiu. El este omul care a coordonat constructia intregii cladiri a liceului: de la temelie inca, devenind primul director al Liceului Industrial Minier Baia Mare. Apoi profesorul Fornade Nicolae, un foarte bun organizator si un dascal eminent. N-am mentionat decat trei cadre ale scolii noastre, sirul lor ar putea continua. Le vom trece numele tuturor intr-o Carte de onoare dedicata scolii. Satisfactia cea mai de pret a noastra, a dascalilor, sunteti dumneavoastra, fostii elevi, azi oameni cu mari responsabilitati sociale. Printre Dumneavoastra sunt foarte multi conducatori de unitati proveniti din aceasta scoala, unii chiar in municipiul nostru, altii in alte puncte fierbinti ale mineritului din tara. Pe toti va felicitam ca ati devenit ce v-ati dorit! Dar orice as spune eu nu voi putea cuprinde in cuvinte dragostea si daruirea oamenilor care v-au indrumat pasii, care v-au educat si pregatit pentru viata, chiar daca uneori vi se parea ca au fost prea exigenti! Au fost exigenti pentru ca v-au iubit! Pentru a vedea si simti acest lucru va invitam la conversatiile fara catalog, neprotocolare, rugandu-va totodata sa nu uitati scoala in care ati invatat, in care v-ati petrecut tineretea!
Acum in ceas aniversar dorim fiecaruia viata lunga, sanatate si prosperitate si nu uitati ca aici, in acest colt de oras, oricand portile va sunt deschise, ca omenia si ospitalitatea sant la ele acasa!
Va urez tuturor sanatate, bucurii si va asteptam la o noua intalnire peste urmatorii10 ani!
Baia Mare, 1994
Toma G. Rocneanu