El ştia prea bine ce înseamnă oraşul pentru un ţăran, deoarece prin multe situaţii emoţionale şi psihice contradictorii a trecut şi el, la stabilirea sa cu mult timp în urmă în acest oraş. Nici el n-ar fi făcut „pasul acesta” dar pe atunci cele mai „înalte” şcoli de la sate erau cele cu şapte clase. Cu toate că au trecut zeci de ani, nici acum nu era sigur, că nu mai tânjea cumva şi el, după locul şi libertatea copilăriei sale. Posibil ca din aceste motive să fii încercat el să fie, pe cât se poate conciliant cu toţi ai săi, tocmai pentru a disemina oarecum starea aceasta de stres ce era pe punctul de-a deveni explosivă din cauza spaţiului restrâns al apartamentelor în care locuiau cu toţii. Ghiţă era convins că în asemenea întreprinderi de conciliere, reuşitele sunt rare, dovada nici el n-a reuşit nimic şi mamă-sa, s-a dus de la el, la fratele mai mic, dar numai să-şi i-a rămas bun, după care va pleca din „oraşul acesta”, la casa ei din Rodna. Cum Nelu, fratele lui Ghiţă, urma a doua zi să împlinească 22 de ani, a rugat-o pe mamă-sa să mai rămână încă o zi ca toţi împreună să-l sărbătorească de ziua lui de naştere. Să se mai întregească încă odată toată familia. Mamă-sa i-a spus că dacă acesta este singurul impediment, de ce se mai duce la schimb? De ce nu-ş ţine petrecerea aniversară astăzi. Să facă şi el „efortul” acesta, de-a sta astăzi împreună cu ea şi familia. Nelu i-a spus că a prevăzut acest lucru şi chiar s-a învoit de la maistru Zavaţki, dar ar fi ruşinos ca astăzi să absenteze, deoarece o parte dintre minerii lui, ar putea să mute frontul şi atunci este evident că au nevoie de el. S-a gândit ca, măcar atât să facă, să se ducă până sus la mină, se documentează ce este acolo, şi se întoarce cu prima maşină. Aşa s-au şi derulat lucrurile. Ajuns la mină, s-a văzut cu maistru, omul s-a arătat contrariat văzându-l acolo şi l-a trimis acasă să-şi vadă de treburile lui. „Mă duc numai să văd dacă Condrate şi Bălăi au mutat frontul şi mă întorc imediat”. Şi s-a dus. A intrat în mină la G-3.

* * *

Ca să spunem aşa, industria băimăreană era bine pusă pe picioare, când s-au terminat lucrările de explorare şi evaluare geologică a zăcământului Şuior, iar darea lui în exploatare era privită ca un „struţ” ce se pune unei clădiri care s-a ridicat din nou. Un struţ al dezvoltării economice a judeţului Maramureş şi a mineritului în special. Previziunile geologice pentru zăcământul Şuior, erau fabuloase uitându-te la cifrele date cantităţii de aur estimată în conţinutul zăcământului din acest munte. Modalitatea de exploatare dintr-un început, era prevăzut a se lucra în carieră şi muntele care are acest bogat conţinut de aur că v-a fii „ras” din décor băimărean. Era cam acea metodă cu care s-a încercat şi la varianta ce urma să fie pusă în exploatare la Roşia Montana. Diferenţa între cele două zăcăminte, este numai de timp. Pe atunci ecologiştii nu existau, iar dacă existau undeva, erau la capitolul „ciocul mic”. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună de-a curmezişul deschiderii acestei exploatări, care avea aprobarea Comitetului Central. Nici nu se putea pune problema ca ei să se „combată” cu regimul lui Gheorghiu Dej şi mai apoi cu Ceauşescu. Totuşi ceva s-a petrecut şi în realitate dar şi în documente. În prima fază de exploatare conţinuturile în aur erau sensibil mai mici decât evaluările.