Am primit vizita, în propriul apartament, a unui personaj preţuit, om cu răspunderi şi responsabilităţi mari în mineritul maramureşean, dar şi în învăţământul tehnic din acest cap de ţară, persoană care va deceda în 24 aprilie 1989 datorată obligaţiei de-a părăsi posturile de muncă a personalului medical din Spitalul Judeţean, situaţie impusă de către Conducerea de Partid, de-a merge la mitingul de întâmpinare a Tovarăşului Nicolae Ceauşescu. S-a pretins ca toată lumea, indiferent din ce sector de activitate face parte, tot personalul prezent la serviciu să ia placarde, tablouri, lozinci, să plece, ba să şi strige :Ceauşescu-PCR şi altele. Tristeţea a fost că de această dată, au obligat ca tot personalul spitalului să „defileze” cu această ocazie. Personajul de care vorbim, un om care a fost cineva în oraşul acesta, a avut neşansa să fie operat chiar în acea zi. Cum medicii şi asistentele au trebuit să meargă cu pancarte şi tablouri de sub care să strige lozinci aberative, au fost obligaţi să părăsească odată cu Spitalul şi bolnavii. Salonul de reanimare a rămas doar sub supravegherea unei singure asistente, persoană care evident că nu putea fi omniprezentă şi să mai şi intervină calificat, la douăzeci de muribunzi. La terminarea mitingului şi reluarea obligaţiilor profesionale ale medicilor, mai bine de jumătate dintre pacienţii de la reanimare, nu mai aveau nevoie de nimic. Erau morţi. La mitingul acela, atât de important, Ceauşescu ne-a spus că ne-am plătit integral datoriile externe.( de parcă noi am fi făcut acele datorii) Se pare că aceste plăţi s-au făcut numai cu alimente şi grăsimi, carne, deoarece de la 1 mai şi până la 23 august n-am avut carne în casă DELOC. După această mare „victorie” a foamei încununată cu acel miting, îmi aduc aminte că un elev m-a întrebat a doua zi că :”ce înseamnă concret faptul că ne-am plătit datoriile de a luat atât amploare, s-a făcut atâta caz, de acest lucru?” Răspunsul dat elevului era tot o întrebare:”aseară te-ai uitat la televizor?” „Da”. „Ai văzut povestea pentru copiii?” „Nu.” „Deci nu s-a întâmplat nici măcar atât!”.
În acele timpuri, dar se pare că şi guvernanţii de acum, s-au molipsit de acest obicei, de-a inventa tot feluri de metode prin care să scoată banii de la oameni „oficial” şi neapărat motivat. Dacă lăsăm la o parte fondurile sociale, fondurile pentru pensii, sume care pare-se că s-au transformat în puşculiţa „cuiva” ca şi acum CAS-urile, s-au inventat în producţia socialistă, şi chiar în comerţul socialist, metode de julit populaţia pe măsură.. Într-o zi mă aflam în parc.