Din informaţiile dumneavoastră ne alimentaţi şi pe noi, muritorii de rând şi nu numai, deoarece nu de puţine ori persoane sus puse după ce le luaţi câte un interviu, cu uşoare tremurări în glas, urmărind titlul sub care crede că a fost publicat, îşi căutau „porţia lor de ziar, dar mai ales opinia redactorului, a ziarului. În acest caz cum se mai poate vorbi despre un ziar informat, ca al dumneavoastră, care să publice anunţuri matrimoniale, sau curierul acela al inimilor în derivă, sau jurnale sentimentale?
Domnule redactor şef, cât am fost comunişti nu m-am omorât cu credinţa. Nici acum nu fac mare tam-tam pe acest subiect, cu toate că nu există o aniversare, o comemorare, să nu văd un sobor de preoţi şi mii de creştini ascultând slujba făcută de cuvioşiile lor.
În acest context, aceşti creştini care au făptuit peste un milion şi jumătate de crime într-un singur an prin avorturile comise, patru mii de crime pe zi şi se mai află unii care îl condamnă pe IROD? Acum, pentru că aceasta era întrebarea ce doresc să v-o adresez dumneavoastră, credeţi că un popor, care este capabil de o asemenea mârşăvie, mai poate fi considerat tandru, iubitor, doritor de o familie?, creştin? Mai merită el o pagină sentimentală? Răspundeţi-mi, vă rog! Aşa este că munca voastră, raportată la aceşti sodomiţi nu are nici un rost, nu are sens ca aceşti „credincioşi” să beneficieze de consideraţia unor suflete caritabile.
Cu stimă şi respect,
Iulia
Sebi scăpă scrisoarea din mână. Această tânără evidenţiază un groaznic adevăr. Statistica de fapt arată aceste fapte se petrec „citadin sub ochi noştri”, fapte care şi pe el l-au oripilat, l-a îngrijorat profund, l-au îngrozit. Un ziarist cunoaşte şi alte fapte, direct de la sursă, informaţii ce l-a făcut să gândească cu voce tare: Oare poporul meu, atât de dotat în calităţi morale, să-şi fi pierdut busola? Ne-a luat valul violenţei şi al resemnării? Oricum, realitatea este deosebit de plină de grozăvii. În această perioadă de ruşine, pauperizare şi resemnare, pentru o populaţie care nu înfloreşte, ci îmbătrâneşte, se ofileşte în gazele şi noxele maşinilor şi-ale întreprinderilor, copilul, bulgărele de aur, îl vedem din ce în ce mai rar printre picioarele noastre, prin casele noastre. Şi atunci….aici ce se petrece Doamne?
Într-o altă scrisoare, adresată colegului care urma să intre în schimb şi care i-a fost lăsată şi lui spre a se pronunţa, se notifica:  Un prieten de-al meu călătorea după mulţi ani prin nordul ţării. Mai fusese el pe acolo cu părinţii, înainte de război. Pe taică-său l-au luat la oaste mai târziu şi cum mamă-sa era de prin acea parte, „s-a tras” la neamuri până va trece năpasta peste ţară. Acum, omul urmează să se întâlnească cu locuri şi oameni dragi, de suflet. Nu mai avea stare şi răbdare, pendula încontinuu între geamul de pe culoar şi geamul de la cuşetă. Cu toate că nu era tânăr, nerăbdarea a pus stăpânire pe el. Acum aceste locuri erau prospere, cu oameni liniştiţi şi molcomi la vorbe, nu cum îi lăsase el pe vremuri. Era de necrezut cum arătau aceste lucruri acuma, ştiind ce-a fost şi prin ce-au trecut aceşti oameni şi satul lor în ultimul război. În sfârşit, a oprit şi trenul.

Din capul scării vagonului, admira gara, pe care el o lăsase pe vremuri „un câmp pustiit, plin de găuri în care încăpeau trei sau patru construcţii ca şi actuala gară. N-a putut întârzia mult pe acolo şi a plecat spre centrul localităţii. Încă mai cunoştea mulţi oameni pe care-i saluta, cu unii stătea de vorbă, când se făcu palid la faţă şi era gata, gata să cadă, dacă nu l-ar fi sprijinit interlocutorul său, care nu găsea explicaţie pentru starea vechiul său prieten. După ce şi-a revenit puţin, a plecat în parc şi s-au aşezat pe o bancă. Interlocutorul său îl tot chestiona, pentru a afla cauza ce i-a produs acel semileşin. Prietenul meu i-a mulţumit şi a plecat singur către o anumită ţintă, de care vag îşi mai aducea aminte.
A nimerit, a bătut la poartă şi i-a deschis chiar fosta sa iubită care, ca şi el, ţinea în spate o vârstă cu câţiva zeci de ani mai mult. L-a poftit să şadă, după care l-a întrebat:
– Cum ţi-ai amintit de portiţa mea, om palid?!
– Să-ţi spun drept, nu de portiţă mi-am amintit, ci de mine, de tine, de noi…
– Cum aşa?
– M-a trimis firma să contractez nişte lemne. Pe drum m-am întâlnit cu Gelu. Povesteam şi noi ceva aduceri aminte când, parcă din mine s-a strecurat afară o imagine de-a mea, cum eram în tinereţe. Imaginea era reală şi eram chiar eu în persoană. M-am uitat la mine, eram. M-am uitat la imagine, şi ea exista şi se îndepărta de noi. Atunci mi s-a făcut rău. Mi-am făcut cruce şi mi-am adus aminte de tine, de noi şi cum ne-au despărţit vremurile şi că de fapt…aşa am venit la tine.
– Adevărat că mi-a fost foarte greu. Când ai plecat, nu ştiam că am zămislit împreună, un prunc. Pruncul nostru. Prima oară m-am îngrozit. La 16 ani să fii mamă. Toţi m-au sfătuit să-l avortez şi eram hotărâtă pe acest lucru. Dar hotărârea mea a fost spulberată de bomba care a doua zi i-a băgat în pământ pe cei dragi ai mei: părinţii şi fraţii. M-a cuprins teama să fiu singură acum pe lume şi acum vezi şi tu cum au ieşit treburile. Un fapt nu lipsit de importanţă, în acele vremuri, a fost şi un vis pe care l-am avut atunci, cu numai o noapte înainte ca acea bombă, ce a fost mormântul întregii mele familii, să explodeze. Era un vis în care făptura aceea care se zămislea în mine îşi povestea viaţa. Ea mi-a dat curajul, aş putea zice şi responsabilitatea naşterii lui. Visul era ca un monolog pe care-l auzeam numai eu, şi parcă mi se confesa oarecum mie: „Nu-mi imaginez când şi cum mi-am dat seama de mine, îmi spunea el. De fapt, n-am ştiut că tot ce-i înghesuit în jurul meu sunt EU. Adică, de fapt, eu am crezut că sunt un cap cu ochi, ceva care era mai jos de cap şi care avea nişte crenguţe pe laturi şi înainte şi care mult mai târziu mi-am dat seama cum le zice acelora şi că toate sunt ale mele, credeam că-i altcineva încă acolo. Am băgat de seamă că dacă împing, ele se îndreaptă. Bănuiam că doreau să mă ajute. Apoi, dacă am observat că nimeni nu-i împotriva mea, n-am mai băgat pe nimeni în seamă, până când am simţit că cineva mă apasă, nu tot timpul, dar presiunea era mare şi eu încercam să mă opun. Nu ştiam cine m-a băgat în sacul ăsta cu apă, dar îmi era bine. Am început să aud nişte ticăituri deasupra capului, parcă şi în mine era ceva care a început să bată mult mai repede decât ticăitul care parcă îmi urmărea viaţa. Pe măsură ce vremea trecea, locul devenea tot mai strâmt. Încercam să-mi lărgesc locul cum puteam, dând din crenguţele alea. N-am reuşit mare lucru. M-am gândit să mă întorc. Degeaba, succesul n-a fost mai mare.

Am început să mă zbat, dar fără rezultat ba, mai mult, în zilele când făceam mişcările astea, creştea în volum apa din pungă, uneori se colora şi chiar îşi schimba gustul. Acesta era rezultatul, atunci când mă zbăteam. Prima dată crede-mă că m-am speriat, apoi am început să mă obişnuiesc. Existau momente când simţeam că plutesc în punga mea cu lichid. În ultima vreme, din ce în ce mai des, parcă simţeam şi mângâieri şi pipăiri pe punga mea de apă. M-am obişnuit şi cu ele şi când nu le simţeam stăteam liniştit până ce începeau iarăşi. Parcă se pregătea ceva. N-am mai simţit apăsările alea mai mari. Deloc. Acum parcă cineva mă împingea către o gaură. Mi-am băgat capul să văd, să mă uit dincolo, când am auzit un zgomot, un ţipăt asurzitor. De spaimă, m-am ascuns înapoi. În acel moment, am văzut ceva care semăna cu vârfurile crengilor de care v-am povestit mai înainte, dar erau mai mari şi m-au apucat de cap. Am auzit o altă strigătură puternică, am simţit un mare frig, care parcă a intrat în mine, străpungându-mă. Am ţipat şi eu de spaimă, apoi cineva m-a lovit pe locul unde încep să crească prelungirile alea cu care eu loveam în punga mea cu apă. Ăia au adus altă apă, mult mai rece, şi-o tot puneau pe mine şi mă frecau. Mie de atâta lucru, am obosit şi mi s-a făcut somn. M-am trezit într-un târziu că mi-e frig la nas şi la faţă. Am deschis ochii şi am văzut lângă mine o zână cu părul lung, despletit, care stătea pe un cot şi se uita îngăduitor la mine. Nu ştiam ce culoare aveau ochii ei, fiind destul de întuneric în ziua lor. Cam tot atâta cât era înainte de-a mă uita eu pe acea gaură. Părul ei, în schimb, nu era aşa întunecat. Acolo unde mă aflam nu mirosea tare bine. În plus simţeam o durere, cam la jumătatea mea. Zâna m-a mângâiat pe faţă şi mi-a pus ceva peste gură. Nu-mi mai era frig la faţă, dar din aia ce mi-a pus-o pe faţă curgea ceva lipicios. Mi-am întors capul şi mi-a intrat în gură. Era dulce. L-am lins, a venit altul, l-am lins şi pe acela, apoi am prins cu gura locul de unde ieşea. Venea mult şi a trebuit să înghit, să nu mă înec. După un timp durerea de la mijlocul meu a dispărut şi a apărut o senzaţie de plăcut, de liniştire…am adormit. Oi fi dormit mult, puţin, nu ştiu, ceea ce ştiu e că am auzit un vuiet înspăimântător de puternic. Casa, de fapt pivniţa casei, în care am aflat că stăteam, a început să se cutremure şi, cu toate că pe exterior, înaintea uşii pivniţei era un stog de trujeni, luminile orbitoare pătrundeau până la noi. Tunurile care erau amplasate la nici 20 m de casă îşi făceau „datoria. Mulţi s-au întrebat cum de nu ne-a aprins nimeni casa. Ştiau că nu-i nevoie. Oricum nu va rezista mult timp întreagă cu tunurile deasupra ei.
De pe nasul zânei a căzut ceva sărat şi, cu fiecare bubuitură, mă strângea şi mai tare lângă ea. Credeam că-mi voi da sfârşitul. După o vreme cutremurăturile şi flăcările s-au mai potolit şi strânsoarea era mai uşor de suportat, doar picăturile alea sărate îşi continuau cursul. Apoi, în spatele luminii pe care-o cunoşteam deja, a apărut o altă lumină orbitoare şi nişte zgomote şi alte cutremurători de neimaginat. Zgâlţâiau întreaga casă, după care nu-mi aduc aminte nimic (am aflat că am leşinat). În acest „cadru să fi trăit, de când am văzut lumina şi până când am început să merg? Cu zâna mă înţelegeam bine. Cineva a zis că nu-i zână, e mama. N-am înţeles care-i diferenţa, că la numărul de litere-s din care se compun cele două cuvinte sunt egale. Nici la suflet nu cred că-i diferenţă. Unii ştiu mai multe.