Vă doresc la toate fericire şi noroc în aflarea partenerului dorit.
Cu multă consideraţie şi mare regret, fostul pretendent la mâna dumneavoastră,
Sandu
Omul e dispus oricând să vorbească de soartă, de soarta altora, dar greu îi cade când se vede încolţit el însuşi de ceea ce se numeşte soartă. De fapt, de ceea ce în mod normal înseamnă pentru fiecare ireparabilul… Asta vedea Sebi că se apropie de el. SOARTA. ireparabilul… Ce putea să facă el?…
Dacă până acum publicarea anunţurilor şi scrisorilor era un serviciu făcut cuiva, în acest caz nepublicarea, cu orice risc, a acestei scrisori era inumană. Şi-i dădu drumul… Publicarea acestei epistole a întors redacţia pe dos. La început Sebi a crezut că vântul ce a stârnit această furtună sunt scrisorile fetelor care au răspuns la anunţul matrimonial. Abia când a văzut că teancul de scrisori este aproape triplu faţă de cel pe care-l bănuia, a început să le răsfoiască cu o teamă greu de stăpânit. În primul rând era ceva neaşteptat pentru el. Ploua cu scrisori. Ploua cu scrisori în care nu se înjura guvernul, nu se spunea că taxele comunale sunt jumătate din salariul minim pe economie şi că puţine pensii vor ajunge, în această iarnă, pentru aşa ceva. Nu se scria că unii aplică adaos comercial prea mare… aşa cum vor ei… Scrisorile erau un efluviu de căldură umană. Cam toţi cititorii Clinchet-ului îşi dădeau cu presupusul, dar cei mai mulţi ofertanţi doreau să-l ajute pe Sandu aflat în această stare gravă la Miskolc, chiar şi unii dintre medicii unguri care au format trenul militar in ‘89, la revoluţie, şi care au dat asistenţă medicală pe teritoriul patriei noastre, îi doreau binele lui Sandu. În scrisorile primite, unele dintre fete erau gata să se căsătorească cu el, aşa cum e. Cea mai deosebită propunere, cum să spunem, mai umană? Umane erau toate. Cea mai sacrificatoare propunere venea din partea unei pensionare de boală, de numai 32 de ani, care îi ceda gratuit un ochi, numai să se poată căsători şi să-şi întemeieze o familie. După cum vedeţi, acest nefericit accident a reuşit să scoată din tot românul acreala ultimilor ani şi din nou i-a copleşit acea solicitudine umană, care a cunoscut apogeul sub călcâiul şuştărului… Era o reală disponibilitate umanitară de revigorare, care a molipsit pe toată lumea, cuplându-i pe toţi la această dramă. Vrând-nevrând, patronul, în urma situaţiei create, a început să sesizeze avantajele exploatării acestor situaţii, care tindeau să devină colective. S-a hotărât ca Sebi să plece urgent la Miskolc. Sebi, prins „de furtună”, a plecat „val-vârtej” din redacţie şi, cu concursul binevoitor al vameşilor, în după-amiaza acelei zile era la Miskolc. „Clinchetul” a tratat serios această problemă şi a promis cititorilor că-i va ţine la curent cu evoluţia stării sănătăţii lui Sandu şi frământările celor care-i sunt apropiaţi.
De la alegeri era primul mare eveniment de ziar, care nu era unul impus, ci unul rezultat din normalitate, agreat de cititori. Acest lucru se simţea şi din suplinirile de tiraj, cerute de vânzători. În sfârşit, „Clinchetul” a intrat cu drepturi depline în sufletul cititorilor maramureşeni. Spre uimirea lui, Sebi, la Miskolc, a întâlnit o tânără frumoasă care, după cum a aflat, era chiar Sanda, fata care a răspuns anunţului matrimonial al lui Sandu.

Cu toate că murea de curiozitate să afle cum de a ajuns ea înaintea lui acolo şi ce surse de informaţii avea, de unde ştia ea, că Sandu este la Miskolc? Numai din politeţe s-a abţinut s-o întrebe, dându-şi seama că ar fi inoportun şi jenant, putând pierde simpatia ei şi el era acolo pentru a lua cât mai multe date despre Sandu şi pentru a-i comunica, în sinteză bineînţeles, despre scrisorile lui, despre agitaţia şi manifestările umanitare ce s-au declanşat după ultima scrisoare primită şi publicată în ziar. I-a înmânat lui Stan „taşca” cu scrisori şi apoi a cerut relaţii de la medicii internişti ai spitalului. Cu misiunea îndeplinită, Sebi s-a întors acasă. Cu toate că şi-a propus să n-o chestioneze pe Sanda, sângele lui de ziarist i-a jucat feste. Negăsindu-şi astâmpărul până nu a aflat care i-a fost sursa de informare directă a Sandei. Având acea informaţie ea a ajuns înaintea lui la Miskolc…
– Domnişoară Sanda, nu te supăra că te inoportunez, dar fii bună şi spune-mi, de unde ştiai că Sandu-i aici ?
– Abia acum ne-am cunoscut. Deci nu ştim prea multe unul despre celălalt. Pot să-ţi dezvălui că: în grupul de meseriaşi care au plecat în Ungaria, la specializare pentru confecţionat microcentrale de bloc, am şi eu un frate de 30 de ani, care mi-a telefonat despre necazurile lor de acolo. Abia după ce s-a produs accidentul am făcut eu legătura dintre Sandu şi anunţul matrimonial. Când eu am cuplat acest lucru, să fiu sinceră, am crezut că mă înghite un hău nedefinit. Despre accident ştiam cu o zi înainte. Paşaport aveam şi eu, oricum neînţelegând prea multe din ştirea lapidară dată de Radio Kosuth, şi nici despre cine-ei vorba, eram pornită să vin încoace, să-mi văd fratele. Dacă se va putea intenţionam să-l văd şi pe Sandu, dar telefonul de acasă, al lui Emil, fratele meu, mi-a schimbat ruta. Asta-i tot.
– Da, într-adevăr, uneori cât de aproape suntem de unele lucruri şi nici nu ne dăm seama. Oricum, în privinţa lui Sandu, să fii liniştită. Am vorbit cu medicii, i-am văzut dosarul. Ochiul nu-i este afectat, ci doar un nerv, care aşa cum spun ei, în 10-15 zile se reface. Mai este încă efectul loviturii din obrazul drept. Dacă nu se va reface total, îi vor face o mică intervenţie estetică. Se poate spune că acum este numai de timp, celelalte probleme medicale sunt rezolvabile.
– Vă mulţumesc că mi-aţi adus speranţa în suflet şi cu asta mi-aţi transformat şederea mea aici dintr-o chinuitoare veghe, într-o plăcere. La revedere ! Cu bine !
– Cu bine, Sanda şi succes !
După ce s-au despărţit, Sebi se gândea că fiinţa asta voluntară, frumoasă, care era fata aceasta Sanda, nu-i este indiferentă nici lui. Domnule, ce-i frumos, e frumos pentru toată lumea, ce mai!? Sebi s-a întors în ţară, în municipiu, la ziarul lui, pe drum recapitulând, refăcând, comparând noile articole ce preconiza a le scrie imediat ce va ajunge acasă. Se gândea că în afară de situaţia strict documentară, ca să nu-i spunem „buletinul medical al sănătăţii „domnului Stan A., să mai închege câteva articole şi despre vecinii noştri din vest, de această dată… numai de bine…Apoi va face un articol despre „personalităţile din municipiul Baia Mare, care se pretează la contrabandă prin pieţele ungureşti, chiar şi cu hârtie igienică, dacă nu au altceva mai bun, şi alte multe aspecte pe care le-a întâlnit şi văzut în această scurtă deplasare la Miskolc.

Oricine poate afirma şi susţine că o deplasare este grea, sunt multe privaţiuni, că de obicei este o obligaţie pe care trebuie s-o faci, mai ales, atunci când pentru tine şi pentru familia ta este cu totul inoportună. În schimb în cealaltă extremă, orice deplasare este o rupere de ritm, o scoatere din priză şi o refacere paşnică. Nu de puţine ori în delegaţii s-au scris articolele şi uneori romanele cele mai bune, tocmai datorită acestei ruperi de ritm, când luăm o pauză în preocupările noastre cotidiene, mintea intrând în repaus din acest punct de vedere, se delectează cu noile date culese recent,
Cu aceste gânduri se îndrepta Sebi spre redacţia lui, unde-l aşteptau mai multe epistole, unele cam dure. De fapt, scrisorile erau adresate redactorului şef, însă el a precizat pe plicuri: pentru – social – Sebi.
Ce conţineau aceste scrisori?

Stimate domnule redactor şef al ziarului „Clinchetul”
După ce, timp de două săptămâni, zi de zi, precizaţi că veţi pune ziarul la dispoziţia cititorilor, prin „Curierul inimilor singuratice, în ultimele cinci săptămâni v-aţi ocupat doar de Sandu (Alexandru Stan) şi de problemele lui.
Ca orice cititor onest am înţeles, dar acum îmi pun şi eu întrebarea: păi, transformaţi ziarul în poşta lui ?! Alţii n-or mai fi având nevoie de „curier ? Se pare că da. În acest caz, permiteţi-ne şi celorlalţi cititori din judeţ să „abuzăm de el.
O tânără decepţionată
Sebi era şi el decepţionat. Prin ceea ce a făcut ziarul, a ajutat un om, a adus la cunoştinţa publicului o dramă, concret, a crezut că face efectiv un bine şi l-a făcut, dovadă că şi patronul, ceilalţi colegi i-au sărit în ajutor, chiar propunându-i acea delegaţie de documentare. Până la urmă, uite că primeşte reproşuri, pe care de această dată nu crede că le merită. Acum se simţea dezorientat. Nu cumva s-a lăsat dus de evenimente? Nu cumva tânăra decepţionată avea şi ea un sâmbure de dreptate? Se părea că da. În ceea ce susţinea dânsa, într-adevăr, avea dreptul la o părticică de ziar. Cumva, trebuia mulţumită toată lumea, cu toate că redacţia nu a publicat numai scrisorile respective, de care amintea tânăra, ci şi altele ce le-au fost adresate. Sebi şi-a făcut câteva notări în agendă, subliniindu-le. A deschis o altă scrisoare care, sinceri să fim, a simţit-o ca pe un fulger în inimă şi a realizat (pentru a câta oară ?) ce înseamnă duritatea meseriei de ziarist. Umbli uneori, eşti obligat să umbli, să scotoceşti în cele mai aberante şi dezgustătoare părţi (locuri) ale societăţii. Şi ce afli acolo? Dar să deschidem cea de-a doua scrisoare:
Domnule redactor şef
În ziarul dumneavoastră „Clinchetul” publicaţi un anunţ cum că ziarul care-l redactaţi o să fie pus la dispoziţia inimilor singuratice, a sufletelor neajutorate. Domnule redactor şef, eu vă citesc ziarul şi aş putea spune (la nivelul meu) că-i un ziar bun, este altceva, faţă de ce am ştiut noi până acum că este un ziar. Presa, în general, şi ziarul dumneavoastră în special, e un lucru căutat de concetăţeni, numai că acest anunţ pe mine m-a decepţionat profund, după care un acut sentiment de revoltă m-a împins la a vă transpune pe hârtie ce eu am considerat o reală decepţie. În primul rând, dumneavoastră, prin profesie, trebuie să fiţi cei mai informaţi din societate.