Acolo, abia acum realizez, au fost făcute mari eforturi de părinţii noştri, să stingă această cruzime, să ne ferească de şovinism şi dispreţ. Părinţii noştri au luptat mult pentru a îngropa şi secătui seminţia tuturor relelor de atunci, şovinismul şi antisemitismul. Toate eforturile lor, a unor oameni ciuntiţi şi fizic şi sufleteşte de un război care le-a luat speranţa traiului pe pământ, au reînviat speranţa în viaţă, ne-au arătat că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, că EL ne iubeşte deopotrivă pe fiecare cu dragostea de care numai El este capabil. Regretabil este că noi n-am ştiut s-o, “predăm” mai departe. De fapt, n-am crezut că ceva mort de mult poate reînvia, în alte timpuri, în alte vremuri. Noi nu am văzut rostul acestei temeri a părinţilor noştri care se pare că nici peste veacuri nu s-au înşelat. Şi astăzi mulţi câştigă averi şi posturi grase, numai prin enunţarea acelor idei naţionaliste care au măcelărit 22 de milioane de oameni în trecutul război Pe atunci, deci după război, aveam probleme de toate culorile, mai puţin aceasta de care n-are rost să mai vorbim. Printre colegii din clasă aveam şi trei ţigani cu nume ecologice: Părău, Frunză şi Pădure. Celelalte familii de ţigani aveau nume după meseriile care le profesau părinţii sau bunicii lor: Ferar, Lingurar, Cărămidar şi altele. M-a frapat numele lui Pădure Florea. Îmi plăcea nespus şi cu toate că pădurile de atunci din satul nostru, “veneau” până în odorul casei, nu-mi explicam unde ar fi putut fi “florile” pădurii. În clasa noastră paleta naţionalităţilor nu se oprea numai la ţigani. Aveam şi evrei, copilul lui Dudi şi Mindi, erau şi unguri, slovaci, ruteni şi ce-or mai fi fost, că nu toţi îşi declarau naţionalitatea. Cu puţine excepţii, cam toată populaţia era flămânzită. Târziu, l-am citit pe Zaharia Stancu cu a lui “Darie”(DESCULŢ), în care ne spunea că populaţia întregului sat din care se “trăgea”, în preajma unei nunţi, înmormântări, ori la cules de struguri, nu mâncau cu o săptămână înainte ca să poată mânca toată mâncarea care se dădea pomană sau la ospăţ. Exact aşa era şi la noi, şi, poate, şi la alţii, doar că noi nici nu aveam ce mânca, deci nu era un efort deosebit “să ne păstrăm burţile pentru ospătare”.
S-a brodit şi în satul nostru ca în acele vremi să se adune doi tineri, să se căsătorească. Era de la sine înţeles că se invita tot satul. Mâncarea ce s-a dat la nuntă a fost supă de găină şi sarmale. La noi “se purta” obiceiul ca sarmalele să se facă cu păsat de mălai (poate pe atunci chinezii nu negociau orezul pentru ţăranul român), cu slănină şi carne tăiată cu satârul cubuleţe, că maşini de tocat carnea nu aveau mulţi. Mâncarea nu prea lâncezea pe masă, am putea zice că nici cu spălatul farfuriilor nu aveau nici o problemă ( apropo de detergentul de acum, “Fairy”, care spală 7000 de farfurii). Dacă nu se lingeau propriu-zis farfuriile, atâta se “ştergeau cu pâine” că nu mai era nimic de spălat după această “operaţie”. Totalitatea timpului de desfăşurare a nunţii nu depăşea trei ore. După ce nuntaşii se ospătau, se mai dansa puţin, “Dansul miresei”(cui îi ardea şi tineretul) după care se trecea la “făgăduieli”.

Fiecare familie, în funcţie de necesităţile tinerei familii şi de posibilităţile lor, promiteau zile de clacă, pentru munca în gospodărie sau la construirea casei, loc de casă, pământ, să-i ajute la diferite transporturi, promisiuni în vite(“la primăvară voi da viţelul ce l-a făta Rujana”) sau în oi, mieluţi, cârlani sau mioare. Apoi se “spărgea” nunta şi plecau toţi la casele lor. Cum nunţile se făceau sâmbăta seara, duminică dimineaţa, mai “zăboveam” în paturi. De acea dată, de dulcea lenevire, n-am mai avut parte, deoarece ţipetele ce se auzea pe uliţă ne-au ridicat în capul oaselor cu noaptea-n cap. Treceau mai multe femei ţipând şi plângând, smulgându-şi părul din cap, aruncându-şi basmalele, şi urlau de-ţi îngheţau ficaţii de spaimă. După un timp, mama a reuşit să afle ultima nenorocire de care încă n-a avut parte satul acesta, satul nostru. Cum foamea pe atunci era un “sport popular” şi-l practicam în masă, câteva femei, după ospăţul de la nuntă, au murit. Medicul de la medicina judiciară a dat diagnosticul: “moarte violentă prin fisurarea stomacurilor”. Probabil că păsatul să nu fi fost fiert îndeajuns, să se fi umflat după ce a fost mâncat. Dar şi aici lucrurile au devenit ciudate. Au murit numai femei, numai mame, poate fiindcă numai ele şi-au tot rupt tot timpul de la gură să-şi amăgească plozii cu fărâma de mâncare luată de la gurile lor. Stomacurile acestor mame tinere, care băgau tot dumicatul în gura copiilor, chiar şi ceea ce ele ar fi trebuit să mănânce, să poată vieţui, s-au micşorat într-atât că o singură sarma mâncată, le-a omorât. Nu-mi ies din cap vorbele mamei: “O dată s-au săturat şi ele şi n-au rezistat nici la atâta fericire” .Savanţii spun că toate-n viaţă sunt ciclice, revin periodic. Pe atunci nu ştiam că şi foamea poate fi ciclică. Prin ’87, în octombrie, după ce am primit salariul, împreună cu nevasta ne-am “plimbat” prin tot centrul comercial al Băii Mari, prin piaţă şi n-am putut cheltui 1000 lei. Eram decişi să dăm oricât pe orice produs alimentar…dar acestea lipseau cu desăvârşite. Aşa că am venit acasă cu teama că banii pe care am muncit atâta, se vor devaloriza şi nu vom putea cumpăra nimic cu ei. N-am greşit cu mult. Abia au trecut cincizeci de ani de la foametea de după război şi am trecut pe o altă foamete. Acesta-i ciclul românului ? Ca să nu pierdem toţi banii care-i aveam, ne-am cumpărat bilete la revelionul, ce era anunţat cu “surle şi trompete”. Ne-am zis şi noi, ca nevasta lui Şindra-părău care a murit din cauza acelei foamete, fie ce-o fi, chiar de-om muri, măcar să murim sătui. Din nou am ajuns la vorbele mamei, dar de această dată ea, săraca, nu avea să ştie câtă dreptate a avut. S-a stins înainte de sosirea Crăciunului din acel an, aşa că, în doliu fiind, am dat biletele de revelion unor rubedenii, care au considerat necesar, după ce s-au ghiftuit şi distrat, să vină în dimineaţa de unu ianuarie să ne mulţumească. N-am înţeles niciodată de ce ne-au mulţumit, că a murit mama sau că ei s-au distrat de minune pe durerea noastră. Ce mai contează acum? Pentru unii, distracţia este mult mai importantă ca durerea altora. Aşa că ne-au făcut şi nouă o poză să vedem cum arătam la şapte zile de la moartea mamei. Eram bine. Poza era colorată. Chestie de impresie.

Beţivul din taxi, despre care vorbeam la început, că nu poate fi definit altfel, dacă de cinci ani este divorţat de fiica mea şi el de câte ori se îmbată dă telefon la taximetrist să-l ducă acasă, la fosta lui nevastă. Se pare că niciodată nu a ştiut ce-i trebuie, dar atunci când era în suferinţă îşi aducea aminte cine l-a îngrijit şi, probabil, că iar era neputincios şi avea nevoie de asistenţă. Se pare că rănile sufletului durează mai mult în noi şi nu oricine se pricepe să şi le şi tămăduiască. De aceea se afla adresa mea pe agendele taximetriştilor în serile când ei nu-şi mai văd capul de treabă.
– Şi i-ai spus taximetristului adresa?
– Tu aşa ai fi făcut?
– M-ai bulversat total. Sunt nişte cumuluri, asociaţii de situaţii în această chestie cu care eu n-am avut niciodată nici un fel de tangenţă. Deci nu-mi pot da seama cum aş fi procedat într-o situaţie asemănătoare.
– În acest caz, pot să-ţi spun că mi-am prezentat taximetristului “identitatea”. Omul nu dorea să-şi piardă clientul şi i-am indicat o oarecare direcţie pe unde bănuiam că s-a “cortilit fostul”, încredinţat fiind că, ajuns prin preajmă, îşi va da singur seama unde trebuia să ajungă. Pe undeva mă uitam la omul acela şi-mi aduceam aminte de “tinereţile” mele, de visele mele, dar mai ales de idealul meu de viaţă, pe care, cu toate că mi-l-am propus încă de când eram puşti, am reuşit să-l păstrez până acum. Să trăiesc în el.
– Stai, stai puţin. Cred că acum mă pui pe post de fraier şi chestia asta nu-mi place.
– De ce crezi asemenea lucru? Te-am jignit cumva? Lucrurile n-au luat o asemenea turnură. Sper că n-am zis ceva ce nu-i la locul lui? De ce ai ajuns la această concluzie?
– Amot, poţi să-mi acorzi şi mie, la vârste mea, girul unui om care a văzut şi a trăit “ceva” în această viaţă. Nu-i cazul să mă crezi tâmpit. Cine-ţi poate crede braşoavele acestea?
– Măi, Andrei, de unde-ţi vin gândurile astea “slabe”. Ce-i cu tine?
– Ce-i cu tine?!! Ce-cu tine?!.Omule bun, pot să jur că în ultimul timp am auzit cele mai aberante nereuşite, cele mai neobişnuite concedieri şi desfiinţări de organisme economice, şi alte lucruri considerate în alte vremuri imposibile, aşa cum ai auzit şi tu “evoluţiile şi involuţiile”, Fondului proprietăţii de stat ce s-a desfiinţat aruncând pe drumuri sute de mi de oameni cu pregătire medie şi superioară. Desfiinţări de întregi ramuri economice. Cu alte cuvinte nimeni nu mai este sigur pe nimic. Postul, afacerea, indiferent a cui este, nu are nici o garanţie că şi mâine va mai exista. De la o zi la alta apar şi dispar mii de posturi de muncă, de afaceri, de întreprinderi, şi, “colac peste pupăză”, vii tu, cu idealul tău propus încă din copilărie, care se dovedeşte viabil şi astăzi şi “eşti în el”. Nu mă agăţ de “gândirea matură” a unui ţânc, dar nu-mi pot da seama de ce mă insulţi considerându-mă dobitoc ?
– Dacă aşa ai pus problema, ai perfectă dreptate. Îţi cer scuze, cu toate că nu asta trebuia să se înţeleagă din cele relatate adineauri, deoarece chiar vorbeam de lucruri trecute şi nu numai probate, chiar şi înfăptuite, numai că în înflăcărarea ta, pe mine m-ai omis din această întâmplare.
– Adică…