Cumva i-a intrat o pietricică în pantof. A venit acasă, i-am aflat pietricica şi i-am dezinfectat locul unde l-a lezat. Apoi s-a culcat. Dimineaţă, piciorul era albastru. L-am dus la spital. Au constatat că are diabet şi i-au tăiat piciorul. Acum e în casă.” Stă singur cu telefonul. Ion, chestionând pe unul pe altul, şi-a aflat un cărucior, pentru nevoile sale de deplasare. Avea doi copii care puteau mai lesne să-i facă rost de acel unic mijloc de deplasare. “Cu toate acestea, îmi povestea el într-un respiro, mi-am rugat fiii să-mi aducă două bucăţi de şină de un metru să mă pot coborî pe cele trei trepte fără ajutorul nimănui. A trecut anul şi eu sunt prizonierul celor doi metri de peron, cât are holul acesta de intrare.” De atunci îl căutam mai iscoditor cu privirea. A ieşit afară, n-a ieşit încă. De grija de a-l observa iar am început să mă împiedic în partea scobită din trotuar. Apoi n-a mai apărut. Soţia sa mi-a spus că frumosul morar de la moara 5 din Ceanuraţie a plecat la cele veşnice. Fără să mă vadă ea m-am dus până la scările care l-au despărţit în ultimul timp de toată lumea, de libertate. Şinele care i-ar fi putut asigura libertatea şi poate şi o bucată de viaţă, nu erau puse nici acum de fiii lui,nici această ultimă dorinţă nu i-a fost îndeplinită, n-a avut ecou în sufletul copiilor săi. Se pare că ei n-au aflat niciodată cine era tatăl lor.
Să-l lăsăm pe bunul meu prieten, morarul morii 5 la cele veşnice, numai că nu pot să-mi dau seama, de ce, când îmi aduc aminte de el, prietene Andrei, îmi aduc aminte numai de lucruri triste, şi-ţi repet, că el, morarul morii 5, era cel mai vesel om din câţi am cunoscut eu.
– Poate ţi-i dor de el. Îţi lipseşte…deschide gura şi Andrei.
– Da mi-e dor, mi-e tare dor, cu atât mai mult că, nu-mi pot să-mi dau seama de ce, de câte ori îmi aduc aminte de el, îmi vin în minte nişte versuri ale unei poezii scrise de zbuciumatul poet subinginer miner, Georgiu Lucian. Să fie oare deoarece aceea poezie a fost scrisă într-o perioadă când şi viaţa poetului trecea printre cele mai grele încercări şi suferinţe? A adunat suferinţele lumii în nişte versuri ca un imn al necazurilor

La noi în sat sunt clopotele mute
Sunt ani de când să cânte nu ne lasă
Duminicile vin pe neştiute
Şi ochii plâng în fiecare casă.

De moare în Galaţi* un om de omenie
Nu-l duc în plâns de clopot pin-la groapă
Pornesc cu el – încet – pe-o năsălie
Şi clopotaru “Surdu”- i bate-o toacă

La noi în sat sunt clopotele mute…
Tăcerea lor e-aşa de-apăsătoare:
Duminecile vin pe neştiute
Şi n-avem nici-o zi de sărbătoare.

Fetiţele de şcoală bat mătănii
Bătrânele ţin zile şi-acatiste
Copiii mici cioplesc mereu la săbii,
Iar mamele-s acum atât de triste.

La noi în sat sunt clopotele mute
Dar aşteptăm o zi de mângâiere
Când vor cânta odată pe-ntrecute
A Năsăudului măreaţă Înviere.

*- este vorba de Galaţii Bistriţei

De pe terasa birtului de unde îţi derulau amarul cei doi prieteni care şi-au petrecut CEA MAI LUNGĂ NOAPTE, nu petrecând cum a făcut toată lumea, ci depănându-şi amintirile suferinţelor vieţii, suferinţe care parcă se înghesuie după “prima sută de votcă”, aducând după ele uitarea apartenenţei la familie sau aducându-şi aminte de ea doar prin necazurile şi neajunsurile care i le-a provocat, uitând esenţialul că o căsnicie, de fapt, se face “din dragoste şi preţuire”, într-o pauză, când privirile lor puteau privi şi în realitatea cotidiană, au observat cum, taxiurile ca nişte uriaşe hudubăi cărau pe ultimii participanţi ai distracţiei de revelion, “uitaţi”, cine ştie cum, de partenerii lor de petrecere. Anul 2003 era îngheţat. 2004 a început c-o ploaie care acuza şi mai tare “imperfecţiunile drumurilor” care ca nişte “brâie străbăteau oraşul legând depărtările”. Uitându-te cum se zbuciumau acele taxiuri prin gropile asfaltului, nu puteai şti care dintre cei care populau taxiul era mai beat, cel care conducea acea maşina, sau celălalt. Habar nu aveai care dintre ei este şoferul şi care clientul, deoarece alternativ erau “unul peste celălalt”, aruncaţi în toate părţile maşinii de gropile drumului care parcă-şi râdeau de starea precară a stomacurilor foştilor petrecăreţi. Cu toate că erau rebegiţi de oboseala chefului de-o noapte, şi singura dorinţă a tuturor era doar un aşternut cald, nimeni nu era supărat că plouă. “Ploaia de Sfântul Vasile-i belşug”, zic bătrânii. Pentru petrecăreţi va fi odihnă cât de repede se va putea, până nu se roteşte întreaga lume cu ei, c-apoi odihna se transformă în chin. În această fază erau probabil când un şofer total zăpăcit de clienţii acelei ore, opreşte maşina în faţa lor, şi-l întreabă pe Amot de o adresă.

Îl văd pe acesta că se schimbă la faţă, de am crezut că i-a venit cerul în cap. Şoferul întreabă încă odată adresa aceea, moment care parcă-l duce în pragul turbării pe Amot, care, se vede treaba, mai bine l-ar fi pocnit în cap pe individ decât să-i răspundă. Cum şoferul taxiului nu ştia ce bai are, i-a mai repetat încă o dată adresa, ce s-a adeverit a fi chiar a locuinţei sale. Ca hipnotizat, Amot se apropie de maşină să vadă cine-i ocupantul ei, cine-i persoana, care avea pretenţii ca acel taximetrist să-l ducă la adresa pe care i-o repeta şoferul întruna, şi care era adresa propriei locuinţe. Cine-i omul acela care habar n-are ce-i trebuie? Ce-i dacă a lipsit o noapte de acasă, chiar dacă aceasta a fost de revelion? Nu de multe ori of-urile inimii îţi permit să-ţi uşurezi sufletul destăinuindu-te unui prieten. Pentru atâta doar, pentru acest motiv să-l fi schimbat nevastă-sa? Individul cu “pretenţiile absurde” emise taximetristului arăta ca un personaj din poezia : Rodica-i Brad Păuna

Nu eşti tu?
Nu eşti tu iubitul meu cu părul verde?
Până să înveţe lumea că părul tău verde
Îţi va alunga singurătatea din oraş
Şi-ţi va descoperi slăbiciunile/
Te-a şi încercuit/ toţi vroiau câte-o şuviţă/ pentru ierbar.
De fiecare dată tăiam cercul/
Când te întorceai/ seara/ acasă.
Părul tău se răstea la lună
Cămaşa-ţi străvezia/ ca pe-o fereastră/
Citeam într-o carte cu râuri.

La vederea insului din taxi, Amot a început întâi să zgîlţie uşa maşinii, apoi, văzând taximetristul, s-a liniştit ca prin farmec. I-a şoptit ceva taximetristului care a şi plecat cu “preţioasa încărcătură”, apoi Amot s-a apucat, mai calm decât l-ar fi putut crede Andrei, să-i deşire o altă întâmplare

Cândva, la puţin timp după ce s-a terminat al doilea Război Mondial, atmosfera încetăţenită între oamenii care mai populau satul în care m-am născut, după trecerea sângerosul măcel, era deosebit de conciliantă, de întrajutorare, de omenească între toate categoriile de oameni ce şi-au petrecut vieţile şi peste acel război. Atmosfera de atunci, care, în opoziţie cu relaţiile ce se încheagă astăzi, ar putea părea cel puţin ciudată, mai ales pentru cei care trăiesc acum în obedienţă şi pricep doar, că menirea lor pe pământ este să aibă, să adune, să strângă. “Restul” lumii nu-i în grija lor. Poate pieri în tot momentul fără să le aducă lor mustrări de conştiinţă ori păreri de rău. În clasa întâi, când m-au dus şi pe mine la şcoală, purtat de mână, se găseau în acea şcoală elevi cam din toate naţiile cunoscute pe pământ, dar asemenea probleme de egoism şi dispreţ nici nu cunoşteam că ar putea exista. Să ne urâm, ori să ne batem între noi pe teme naţionale sau avuţii, aşa ceva nu exista.