Cumva i-a intrat o pietricică în pantof. A venit acasă, i-am aflat pietricica şi i-am dezinfectat locul unde l-a lezat. Apoi s-a culcat. Dimineaţă, piciorul era albastru. L-am dus la spital. Au constatat că are diabet şi i-au tăiat piciorul. Acum e în casă.” Stă singur cu telefonul. Ion, chestionând pe unul pe altul, şi-a aflat un cărucior, pentru nevoile sale de deplasare. Avea doi copii care puteau mai lesne să-i facă rost de acel unic mijloc de deplasare. “Cu toate acestea, îmi povestea el într-un respiro, mi-am rugat fiii să-mi aducă două bucăţi de şină de un metru să mă pot coborî pe cele trei trepte fără ajutorul nimănui. A trecut anul şi eu sunt prizonierul celor doi metri de peron, cât are holul acesta de intrare.” De atunci îl căutam mai iscoditor cu privirea. A ieşit afară, n-a ieşit încă. De grija de a-l observa iar am început să mă împiedic în partea scobită din trotuar. Apoi n-a mai apărut. Soţia sa mi-a spus că frumosul morar de la moara 5 din Ceanuraţie a plecat la cele veşnice. Fără să mă vadă ea m-am dus până la scările care l-au despărţit în ultimul timp de toată lumea, de libertate. Şinele care i-ar fi putut asigura libertatea şi poate şi o bucată de viaţă, nu erau puse nici acum de fiii lui,nici această ultimă dorinţă nu i-a fost îndeplinită, n-a avut ecou în sufletul copiilor săi. Se pare că ei n-au aflat niciodată cine era tatăl lor.
Să-l lăsăm pe bunul meu prieten, morarul morii 5 la cele veşnice, numai că nu pot să-mi dau seama, de ce, când îmi aduc aminte de el, prietene Andrei, îmi aduc aminte numai de lucruri triste, şi-ţi repet, că el, morarul morii 5, era cel mai vesel om din câţi am cunoscut eu.
– Poate ţi-i dor de el. Îţi lipseşte…deschide gura şi Andrei.
– Da mi-e dor, mi-e tare dor, cu atât mai mult că, nu-mi pot să-mi dau seama de ce, de câte ori îmi aduc aminte de el, îmi vin în minte nişte versuri ale unei poezii scrise de zbuciumatul poet subinginer miner, Georgiu Lucian. Să fie oare deoarece aceea poezie a fost scrisă într-o perioadă când şi viaţa poetului trecea printre cele mai grele încercări şi suferinţe? A adunat suferinţele lumii în nişte versuri ca un imn al necazurilor

La noi în sat sunt clopotele mute
Sunt ani de când să cânte nu ne lasă
Duminicile vin pe neştiute
Şi ochii plâng în fiecare casă.

De moare în Galaţi* un om de omenie
Nu-l duc în plâns de clopot pin-la groapă
Pornesc cu el – încet – pe-o năsălie
Şi clopotaru “Surdu”- i bate-o toacă