Îl văd pe acesta că se schimbă la faţă, de am crezut că i-a venit cerul în cap. Şoferul întreabă încă odată adresa aceea, moment care parcă-l duce în pragul turbării pe Amot, care, se vede treaba, mai bine l-ar fi pocnit în cap pe individ decât să-i răspundă. Cum şoferul taxiului nu ştia ce bai are, i-a mai repetat încă o dată adresa, ce s-a adeverit a fi chiar a locuinţei sale. Ca hipnotizat, Amot se apropie de maşină să vadă cine-i ocupantul ei, cine-i persoana, care avea pretenţii ca acel taximetrist să-l ducă la adresa pe care i-o repeta şoferul întruna, şi care era adresa propriei locuinţe. Cine-i omul acela care habar n-are ce-i trebuie? Ce-i dacă a lipsit o noapte de acasă, chiar dacă aceasta a fost de revelion? Nu de multe ori of-urile inimii îţi permit să-ţi uşurezi sufletul destăinuindu-te unui prieten. Pentru atâta doar, pentru acest motiv să-l fi schimbat nevastă-sa? Individul cu “pretenţiile absurde” emise taximetristului arăta ca un personaj din poezia : Rodica-i Brad Păuna

Nu eşti tu?
Nu eşti tu iubitul meu cu părul verde?
Până să înveţe lumea că părul tău verde
Îţi va alunga singurătatea din oraş
Şi-ţi va descoperi slăbiciunile/
Te-a şi încercuit/ toţi vroiau câte-o şuviţă/ pentru ierbar.
De fiecare dată tăiam cercul/
Când te întorceai/ seara/ acasă.
Părul tău se răstea la lună
Cămaşa-ţi străvezia/ ca pe-o fereastră/
Citeam într-o carte cu râuri.

La vederea insului din taxi, Amot a început întâi să zgîlţie uşa maşinii, apoi, văzând taximetristul, s-a liniştit ca prin farmec. I-a şoptit ceva taximetristului care a şi plecat cu “preţioasa încărcătură”, apoi Amot s-a apucat, mai calm decât l-ar fi putut crede Andrei, să-i deşire o altă întâmplare

Cândva, la puţin timp după ce s-a terminat al doilea Război Mondial, atmosfera încetăţenită între oamenii care mai populau satul în care m-am născut, după trecerea sângerosul măcel, era deosebit de conciliantă, de întrajutorare, de omenească între toate categoriile de oameni ce şi-au petrecut vieţile şi peste acel război. Atmosfera de atunci, care, în opoziţie cu relaţiile ce se încheagă astăzi, ar putea părea cel puţin ciudată, mai ales pentru cei care trăiesc acum în obedienţă şi pricep doar, că menirea lor pe pământ este să aibă, să adune, să strângă. “Restul” lumii nu-i în grija lor. Poate pieri în tot momentul fără să le aducă lor mustrări de conştiinţă ori păreri de rău. În clasa întâi, când m-au dus şi pe mine la şcoală, purtat de mână, se găseau în acea şcoală elevi cam din toate naţiile cunoscute pe pământ, dar asemenea probleme de egoism şi dispreţ nici nu cunoşteam că ar putea exista. Să ne urâm, ori să ne batem între noi pe teme naţionale sau avuţii, aşa ceva nu exista.