M-am erijat în purtătorul de cuvânt al omului simplu. L-am însoţit: în mină, pe stradă, când rupea pâinea s-o împartă pruncilor şi el “va mânca mai târziu”, am fost oriunde era un suflet deschis care-mi dăruia, ce numai un suflet poate oferi. Chiar dacă din punct de vedere stilistic, ori a cuvintelor noi sau radicale, cărţile mele nu se ridică la valoarea operelor cunoscute, sunt realiste şi poartă un mesaj de iubire şi dăruire pentru oameni, mesaj mai uşor sau mai greu de realizat în viaţă, cu toate că acesta-i însăşi scopul vieţii. Nici din acest punct de vedere nu mi-am făcut mari iluzii.
Eu m-am “desfăşurat” în scris timp de 20-25 de ani, Iisus şi-a trăit toată viaţa în pilde şi dragoste, renunţând şi la propria-i viaţă de dragul oamenilor. Cu toate acestea se pare că mesajul Său prin care cerea ca: ”Oamenii să se iubească şi să fie credincioşi” n-a fost înţeles de prea multă lume. Nu m-am descurajat nici eu. Ca martor al timpurilor mele şi orice am spune, oricum am face, viaţa-i într-o continuă schimbare, mijloacele de muncă, de expresie şi de trai, confortul şi toate celelalte, am încercat să prezint o parte din dramele petrecute în “lumea” în care am trăit. Fiecare ne trăim viaţa noastră în felia noastră de timp, dar nu toţi ne dorim a fi martori al timpului “nostru”, a vieţii trăite în acest segment de noi, împreună cu ceilalţi componenţi ai societăţii. Ce-i absolut sigur, că majoritatea nu suntem capabili să ne preţuim şi ”gestionăm” puţinul timp, care-i de fapt VIAŢA NOASTRĂ. Nu luptăm pentru SPIRIT, ci numai pentru plăceri, confort, comoditate. Este adevărat că spiritul este mai greu de perceput şi nu se „văd” roadele în acest domeniu “de azi pe mâine”. Nu de puţine ori nici nu suntem mulţumiţi de cât am făcut, în comparaţie cu plăcerile care sunt imediate, plăcute, mai uşor de înfăptuit şi la îndemâna tuturor. Unii poate ar da niscaiva sfaturi ca să nu zic indicaţii în acest sens. Dar să nu uităm că: ”întoarcerea fiului risipitor şi Maria Magdalena” au fost cazuri solitare. Că majoritatea pildelor au fost pierdere de vreme. De aceea a existat un Noe, Sodoma şi Gomora şi de ce să nu spunem şi pe asta, de când se ştie lumea şi omul cu dovezi scrise sau nu, numai 187 de ani n-a fost război pe acest pământ. 187 de ani la segmentul timpului pământului e o clipire din ochi. Asta înseamnă că răul din noi este încă la mare cinste şi plăcerea sadică, primitivă de-aţi chinui, batjocuri sau omorî aproapele în numele unei superiorităţi (care tu ţi-ai găsit-o şi tot tu cauţi s-o inoculezi şi altora ca adevăr sau dreptate) faţă de un alt om, de alt popor, arată că nu ne putem stăpâni încă, egoismul şi lăcomia din noi. Deci încă n-am ajuns la “momentul adevărului” şi Domnului nu-i fac plăcere asemenea lucruri. Ce-i “momentul adevărului”, ce vrea el să fie ? Este ziua când îţi dai socoteală conştiinţei tale. (care este dată de Dumnezeu) Când vei constata că faptele tale ar fi putut fii mai bune, dacă alegeai calea cealaltă: a modestiei, a toleranţei, a dragostei, situaţie constatată prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Este de neconceput ca o ţară să aibă ambiţia, să se considere ea că-i “lumea toată”, sau probabil că numai acea lume-i “interesantă” care contează pentru ambiţiile sale, ca oamenii să omoare unul pe altul numai pentru că au “limbi” diferite (pe care nici măcar nu ţi-a arătat-o), ori pentru că sunt de altă religie, când fiecare ştie că este un singur Dumnezeu. Dar ne place să aflăm sămânţă de scârbă din orice şi la această asmuţire toată lumea se pricepe şi se pare că ne place fiecăruia. Acesta-i un lucru deosebit de trist. Să nu ştie oare aceşti oameni că, verdele vine de la culoarea ierbii şi nu de la drapele şi că credinţa este cea ce o ai în suflet, nu contează ce “dovedesc” actele.

La asemenea lucruri am ajuns? Dacă aceşti oameni care tulbură viaţa planetei de prea multă vreme, ar fi copiii tăi cititorule, cum ai proceda cu ei să le spui cât rău fac? De ce nu ştim că avem 200 de zile însorite pe an? Dacă am avea mai puţine ştiţi ce am păţi? Dar dacă am avea mai multe? Bănuiţi doar, dar de ştiut nimeni nu ştie. Atunci de ce să nu ne îmblânzim sufletele. De ce oameni buni nu cultivaţi cea ce au sădit mamele noastre în noi? De ce nu ne iubim? Ar fi mai ieftin, mai frumos şi mai util pentru toata lumea. Observaţi că acest deziderat îl lăsăm ca o ultimă rezolvare. “Ultima” nu este niciodată. Trebuie să ne dăm seama de acest lucru acum! Altfel noi nu vom mai fi. Va fi prea târziu pentru aceştia, care scriem şi citim, acum. Pentru această generaţie. Pentru altele poate, nu va mai fi… nimic. Aţi observat domniile voastre că în toate Cărţile Sfinte se mai dă o şansă, o altă cale pe care noi cu toată grija o îndepărtăm? Credeţi că refuzând continuu varianta bună îl păcăliţi pe Dumnezeu? De ce vă purtaţi copilăreşte când cunoaşteţi răspunsul? Se cade să deveniţi responsabili. Cum se vor uita copiii voştri la voi ştiind că aţi refuzat responsabilitatea continuând să trăiţi… iresponsabil. În toate Domnul va dat o opţiune, dar vouă de voi vă e frică, de metehnele rele dobândite, de vorba: “asta-i viaţa?”. Poate că nu, dar pe cealaltă variantă o vedeţi?! O aveţi în istorie în înaintaşii măcelăriţi ori în fiii pierduţi. Opţiunea e a Dumneavoastră. Nu vă cere nimeni să fiţi buni, doar să fiţi OAMENI, cea ce presupune să abandonăm toate apucăturile rele, care le-am dobândit de la animale. Ar fi foarte frumos să stăm odată la o masă a omeniei ca: “Cristos la cină” şi masa aceea să fie cât un sat, cât un cartier, cât un oraş, cât toată lumea!!!

Cu aceste gânduri ajunse Anton în faţa sediului Urbis, căutând pe prietenul său Dan, un om mai mic în stat dar bine făcut, negricios, care pe vremuri cucerea femeile prin negarea lor, un bun familist, aici având o funcţie importantă, în angrenajul unităţii. Este un om de onoare, îşi respectă întotdeauna cuvântul şi te puteai baza pe prietenia lui. Poate că pentru aceste calităţi a lui Dan, se află Anton acum, aici.
– Bună ziua !
– Bună. Doar n-ai venit să-ţi dau banii pe articole? Să ştii că nu-mi plac scriitorii golani şi vorba unuia care a venit în ţară de câteva zile: ”Domnule dincolo lucrezi dar nu te stresează” Tu de ce mă stresezi?
– N-ar fi răi nici banii, dar îmi trebuia o “zisă de-a ta” s-o pun undeva, s-o dai la schimb, dar vizita mea are principalul scop, de-a te vedea.
– La chestia cu “n-ar fi răi” să ştii că mi-au luat pagina de ziar.
– Ştiu, dar e bine şi aşa.
– Cum îi bine ?!
– A fost bine că ţi-au dat-o. Până şi tipi aceia şi-au dat seama că au nevoie de ceva care lor le lipsea. Un aer mai proaspăt. Ceva mai puţin şablonat. Unghiuri şi gândiri mai puţin uzate. Nu cred că le-a fost uşor să facă gestul acesta. Să cedeze o pagină din propriul lor ziar. Iţi poţi imagina cam ce înseamnă acest lucru. Şi-au rupt nu din pâinea lor, din mândria şi supremaţia pe care până acum nimeni nu le-a contestat-o. Aşa era. Lumea de atunci era convinsă că tot ce spun ei, aşa şi este. Cu această ocazie şi-au dat seama că nu toate-s pe lume aşa, cum ei zic. Ei însuşi, din acest moment pot fi contestaţi. Îţi imaginezi ca în profesia lor, să accepte că sunt alţi dacă nu mai buni ca ei, măcar la fel de compatibili ca şi ei. Recunoaştere,indirectă este adevărat, dar tot recunoaştere se cheamă. Nu-i puţin lucru.
– Asta ştiam şi eu. De ce ai spus că-i bine că mi-au luat-o?