Alături de câini, a fost şi este dragostea muntenilor dintotdeauna. Cu el munceşte, cu el vorbeşte când îi singur, lui îi cântă dorurile şi tot cu el se însoţea în luptă. Calul conferea gradul de “conducător de steag”. Prin munca şi stăruinţa bunilor noştri, au reuşit să transforme calul arab de stepă, în cal de munte, însumându-i-se calităţile calului autohton cu cele ale calului arab, devenind un cal ce consuma hrană puţină, suportă bine setea şi se orientează foarte bine în teren în special pe potecile de munte, atât ziua cât şi noaptea. Calul acesta dovedeşte şi un mare ataşament faţă de stăpân, îi simte reacţiile şi nu de puţine ori îi iese în întâmpinare pentru următoarea mişcare. Calităţile enumerate i-a făcut pe mulţi prieteni şi chiar duşmani să-şi dorească un asemenea cal. Într-o istorie a calului pur sânge englez se povesteşte că un domnitor (ar fi putut fi Lăpuşneanu, care avea herghelii de nu le mai ştia câte, iar numărul cailor era de ordinul miilor. Tot el ţinea turme de porci pentru consumul de carne a Europei) moldovean ar fi făcut cadou unui prinţ englez, câţiva cai. Englezi oameni pricepuţi, dar şi mari iubitori de cai, au făcut din caii moldoveni de atunci “pur sângele” de astăzi.
Urmărind folosirea fenomenelor naturii, a “feţei ţării”, a bogăţiilor pământului şi în general a tot ceea ce i-ar fi putut aduce un avantaj faţă de agresori, nimic n-a fost neglijat, iar folosirea acestora s-a făcut cum nu se poate mai avantajos. Apa a fost una dintre primele bogăţii, care a fost folosită sub toate formele de agregare. Ceaţa din 10 ianuarie 1475 a fost folosită cu inteligenţă de către Ştefan Cel Mare şi Sfânt, la Podul Înalt, repurtând una dintre cele mai răsunătoare victorii. Apa sub formă de ploaie, a fost folosită atât de Ştefan Cel Mare şi Sfânt cât şi de Vlad Ţepeş, cu predilecţie în raidurile de hărţuire împotriva taberelor inamice. Mlaştinile ne aduc în prin plan pe Mircea Cel Bătrân, Mihai Viteazul şi din nou Ştefan dar şi de locurile sfinte românilor ce se numesc: Rovine, Călugăreni, Vaslui. Apa îngheţată a râurilor, a fluviului Dunărea ne aduc aminte de spulberarea raialelor turceşti de dincolo de Dunăre de către Mihai Viteazul şi tot de apă vorbim când, acumulate în spatele unor baraje, haituri, au spălat o parte a Hoardei lui Cadan, dar şi Vlad Ţepeş a “spălat” de turci Ţara Românească. Haiturile de regulă, transportau lemne, pe Someş, Bistriţa, pe Prut, dar în timp de război se foloseau şi pentru defensivă. Construcţii oarecum specializate în protejarea populaţiei civile şi a bunurilor, au fost catacombele. Săpate în dealuri, în diferite faleze, sau în rocile calcaroase din Dobrogea, unele au servit ca locuri de cult la început, altele mai specializate, pentru defensivă, cum au fost cele de la Rodna.
– Te-am bătut la cap cu aceste idei şi fapte de luptă şi viaţă pentru supravieţuirea neamului nostru românesc, ce în perioade istorice scurte, a trebuit să facă faţă şi păcii, dar şi deselor războaie de cotropire care ne-au cauzat continuu şi cu toate acestea neamul nostru n-a disperat în cauza lui nobilă de a-şi apăra ţara şi neamul. Poate că cei care sunt mai traumatizaţi de vremurile acestea din zilele noastre, ce-i obligă la fel de fel de compromisuri să-şi aducă aminte că nici BUNII noştri n-au huzurit. Nu ştiu dacă lor le vor folosi măcar moral aceste realităţi, trecute deja în contul istoriei neamului. Nu pot să-mi dau seama dacă suferinţele altora le vor servi lor drept mângâiere, ceea ce pe mine mă îmbărbătează, auzind sau citind aceste fapte, este ataşamentul Domnilor, a capilor ţării la aceste cauze. Ataşament care l-au dus până la jertfire, ceea ce nu se poate nici măcar alătura la faptele actualilor guvernanţi.
– Strămoşii noştri, zise Dan, cu bunătatea lor şi cu jertfele lor… pe lângă cele spuse de tine, mai există încă foarte multe istorisiri şi nenumărate fapte istorice ale bunilor noştri. Poate că omului simplu să nu-i folosească acum aceste fapte de eroism ale înaintaşilor, care ar putea susţine spusele tale, lecturile tale istorice, dar o uşoară îmbărbătare, o zgândărire de orgoliu este imposibil să nu-i tresalte inima lui de român.

– Noroc bun!
– Taci bestie! Gheorghe rămase ca trăsnit în uşa larg deschisă. Numai la asemenea explozie nu se aştepta de la Ion. Se ştiau şi se credeau prieteni şi uite… primire.
– Ce-ţi veni ?! Te-ai prostit ?! Vrei un pumn în cap să îţi revii ?! Ion scăpă un geamăt atât de puternic şi dureros că aveai impresia că nu va trece mult şi mintea-l va părăsi. Era un urlet pe care doar animalele-l pot scoate şi care nu-i prevestea lui Gheorghe nimic bun, un muget ce pur şi simplu îl demoraliza.
– Ce-i cu tine omule ? şi se apucă să-l scuture cât putea de tare pe Ion.
– Iiiii…iiii…a …mă lasă-n pace…
– Ce dracul ai? Vorbeşte odată! Te doare ceva ? Eşti bolnav?
– Nu, nimic. Nu mă mai doare nimic. N-am un cui unde să-mi pun pălăria. Cuvintele acestea au avut darul de-al trezi pe Gheorghe, care se uită în cameră de jur împrejur la…goliciunea de necrezut a acestei camere. Am avut dureri, continuă Ion, mari dureri când mi-am vândut: televizorul, combina, scaunul de sub fund, acum nu mă mai doare nimic. Nu am după ce să mă mai doară. Nu mai am nimic. Înainte, copiii mei plângeau de foame. Acum nu mai au voce să mai poată plânge. Nevasta s-a dus. De fapt eu am rugat-o să plece, poate ea se va putea salva, de noi…ce se mai poate zice ? Când a plecat nevasta avea 42 kg. Dumnezeu mai ştie pe unde-i, de-o mai fi în viaţă, ori poate i-o fi trebuit-o cuiva. La ce-i bună o femeie care, unde trebuia să aibă carne, ei i se vedeau… oasele acoperite de piele. De n-or aduce nimic copiii, mâine-mi dau foc în faţa prefecturii. Greva foamei nu mi-a fost luată-n seamă. Zice-se că de fapt m-am obişnuit cu ea. Care va să zică am antrenament de când rabd foame.

Pentru noi şi foamea a fost transformată în sport. Urmează aplauzele morţii… Poate mai au şi ei dreptate. Ce rost avea să fac greva foamei declarată, dacă o făceam de atâta timp, “ilegal”. Cei cinci copii, cele cinci umbre, s-au strecurat în casă şi cum în această casă “a sta jos”, înseamnă exact acest lucru, deoarece nu exista nici-un fel de mobilă în cameră, copiii s-au pus de s-au culcat sub geam. Din toţi copiii, din toate aceste umbre care-şi rezemau capul pe un frăţior mai mic, cum dormeau, unul în altul semănau, ba c-o râmă târâtoare, ba cu un covor strâns ce urmează să fie dus la bătut.
Gheorghe văzând cum a ajuns să se zbată în mlaştina sărăciei, fostul lui ortac şi fosta lui familie, omul care era în fruntea lor cu gospodăria şi cu toate ale casei. El care avea cel mai aranjat apartament. Se pare că în timp având atâtea guri de hrănit, toate or fi fost vândute şi transformate în pâine. Se năruia sufletul în el după ce a văzut cu proprii ochi, cum roade sărăcia ca un cancer veritabil. Cu sufletul îndurerat, căută din ochi uşa şi dădu să plece. Pur şi simplu nu şi-a putut imagina până acum în ce mizerie se zbate fostul lui coleg şi poate că nu-i singurul în această situaţie.
– Ai uitat de ce ai venit? îl întreabă Ion pe un ton foarte normal.
– A, nu, dar mă gândesc că poate nu eşti interesat de cea ce am venit a-ţi spune, s-ar putea ca tu să ai alte “planuri”.
– Ce planuri? Ce motroşeşti atâta? De ce nu spui pentru ce ai venit? Ce-ţi trebuie de la mine? Ce te-ar putea interesa din această cameră “lustruită”? De ce mă fierbi văzându-mă cum cade sărăcia peste mine, sărăcie care-i atât de groaznică, că n-am crezut că voi visa-o, nici în cele mai negre coşmaruri, de cum să fiu continuu la braţ cu ea, “să-mi ţină de urât” ? Poate că tu mai ai chef de vorbă, dar mie prietene, doar înjurăturile mi-au mai rămas.
– Dacă mi-ai fi dat posibilitatea măcar a-mi căsca gura, precis că acuma ai fi ştiut şi tu că: se angajează la Săsar. E adevărat că puţini, foarte puţini, dar angajează.
– Tu n-ai putut să-ncepi cu asta ?
– Ai uitat că primul cuvânt ce mi l-ai adresat nu a fost ”buna ziua” ci: “bestie”?
– Nu. Nu uit nimic! Şi de mă ajută Bunul Dumnezeu, îmi voi plăti toate “datoriile” tuturor. N-oi muri dator nimănui.
– Atunci cum rămânem? Vii mâine ?
– Oi veni!
– Atunci, pe mâine. – Sară bună!
– La bună vedere. Gheorghe a fost rugat de Nelu, preşedintele Ligii sindicatului minier, să-i spună lui Ion să vină la lucru. Cu ceva ani mai în urmă, la mină-i duceau cu autobuzele ”în convenţie”. Acum cu vechile salopete, curate deocamdată, cu trăistuţa de gât porneau încă pe întuneric, pe jos, spre mina Săsar.