Pentru noi şi foamea a fost transformată în sport. Urmează aplauzele morţii… Poate mai au şi ei dreptate. Ce rost avea să fac greva foamei declarată, dacă o făceam de atâta timp, “ilegal”. Cei cinci copii, cele cinci umbre, s-au strecurat în casă şi cum în această casă “a sta jos”, înseamnă exact acest lucru, deoarece nu exista nici-un fel de mobilă în cameră, copiii s-au pus de s-au culcat sub geam. Din toţi copiii, din toate aceste umbre care-şi rezemau capul pe un frăţior mai mic, cum dormeau, unul în altul semănau, ba c-o râmă târâtoare, ba cu un covor strâns ce urmează să fie dus la bătut.
Gheorghe văzând cum a ajuns să se zbată în mlaştina sărăciei, fostul lui ortac şi fosta lui familie, omul care era în fruntea lor cu gospodăria şi cu toate ale casei. El care avea cel mai aranjat apartament. Se pare că în timp având atâtea guri de hrănit, toate or fi fost vândute şi transformate în pâine. Se năruia sufletul în el după ce a văzut cu proprii ochi, cum roade sărăcia ca un cancer veritabil. Cu sufletul îndurerat, căută din ochi uşa şi dădu să plece. Pur şi simplu nu şi-a putut imagina până acum în ce mizerie se zbate fostul lui coleg şi poate că nu-i singurul în această situaţie.
– Ai uitat de ce ai venit? îl întreabă Ion pe un ton foarte normal.
– A, nu, dar mă gândesc că poate nu eşti interesat de cea ce am venit a-ţi spune, s-ar putea ca tu să ai alte “planuri”.
– Ce planuri? Ce motroşeşti atâta? De ce nu spui pentru ce ai venit? Ce-ţi trebuie de la mine? Ce te-ar putea interesa din această cameră “lustruită”? De ce mă fierbi văzându-mă cum cade sărăcia peste mine, sărăcie care-i atât de groaznică, că n-am crezut că voi visa-o, nici în cele mai negre coşmaruri, de cum să fiu continuu la braţ cu ea, “să-mi ţină de urât” ? Poate că tu mai ai chef de vorbă, dar mie prietene, doar înjurăturile mi-au mai rămas.
– Dacă mi-ai fi dat posibilitatea măcar a-mi căsca gura, precis că acuma ai fi ştiut şi tu că: se angajează la Săsar. E adevărat că puţini, foarte puţini, dar angajează.
– Tu n-ai putut să-ncepi cu asta ?
– Ai uitat că primul cuvânt ce mi l-ai adresat nu a fost ”buna ziua” ci: “bestie”?
– Nu. Nu uit nimic! Şi de mă ajută Bunul Dumnezeu, îmi voi plăti toate “datoriile” tuturor. N-oi muri dator nimănui.
– Atunci cum rămânem? Vii mâine ?
– Oi veni!
– Atunci, pe mâine. – Sară bună!
– La bună vedere. Gheorghe a fost rugat de Nelu, preşedintele Ligii sindicatului minier, să-i spună lui Ion să vină la lucru. Cu ceva ani mai în urmă, la mină-i duceau cu autobuzele ”în convenţie”. Acum cu vechile salopete, curate deocamdată, cu trăistuţa de gât porneau încă pe întuneric, pe jos, spre mina Săsar.