20 august 1986

Omul pe care l-am cunoscut mai demult, azi îmi revine în memorie. Tipul era o persoană sociabilă, obişnuită, poate doar că atunci când mai lua câte-o boabă de strugure îi plăcea uneori să mai şi cânte. Lucru firesc la orice adunare de români, care-i “stropită” cu licori de fructe. Omul se bucura de orice fel de muzică, dacă aceasta era de calitate. Adică melodioasă nu ritmică ce dă în tine cu sute de decibeli. Tot cam pe vremea aceea “răposatul micşora” curţile oamenilor de la sate la maximul 10 ari. Cei din Vest de abia atunci s-au sesizat că în România se întâmplă ceva, când cei de la Steagul Roşu şi Tractorul în ‘85 în loc să voteze au făcut grevă, apoi revoluţie. Asta a fost pentru ei, pentru noi au fost alte “semne”. Românii au acceptat ori ce umilinţă, în afara curţii, dacă te-ai crezut grozav şi ai început să-i dai indicaţii chiar în curtea omului, în intimitatea lui, asta nu se chema conducere ci oprimare. De aici au început toate nu de la…Tokeş.
În 1972 o femeie din Buşag câştigă primul proces împotriva Statului Român, de la naţionalizare. Ocazie cu care-şi recâştigă casa, transformată în sediu CAP. Dar românii nu aveau nici-un drept şi nici-o proprietate asupra pământului. Era interzisă a se întăbula chiar şi pământul ce se afla sub locuinţa proprie. Asta presupunea ca omul să fie lăsat la cheremul oricărui activist, primar sau alt ciocoflender care îţi putea impune “mutarea casei”. Asta a fost la început, spre final ”harnicii Domnului nemaiavând nimic de lucru în ţară”, au început să “mute” satele, bisericile şi visele românilor de mai bine. De la acest decret de resorbţie a curţilor, oamenii au început să nu mai asculte de nimeni. Nu erau revolte făţişe, ci refuzuri mute. Aşa au început să rămână recoltele pe câmp, să absenteze de la lucru şi de regulă nu se angajau în nici-o acţiune. Din acel moment lumea românească a devenit opacă. Dacă muncitorilor le dădeau penalizări de până la 50%, la ţărani le-a luat tot ce se putea. Aceste acţiuni făţişe au dus ţara la pauperizare şi la lipsa de interes în orice domeniu. Fiind partidul muncitorilor şi a ţăranilor, ”conducătorul iubit” i-a pus la punct pe amândouă clasele, că de intelectuali a “avut de grijă” mai înainte.
La scurt timp după aceste “evenimente”, omul nostru, despre care povestim, apare acasă cu un picup vechi polonez şi nişte plăci cam tot aşa de vechi. Soţia a încercat să-l “descoasă” dar n-a prea priceput de ce are nevoie de vechiturile alea. Cert era că, dacă până atunci mai aducea un măr, o bomboană copiilor, din acea zi aproape totdeauna apărea cu câte o placă, un LP. Ciudăţenia era că nu le punea să le şi asculte.

Nu manifesta nici-o curiozitate faţă de piesele acumulate. Adevărat era că plăcile nefiind tocmai noi, nu era exclus să-i fie cunoscute melodiile. El numai le depozita, le repara plicurile,le curăţa şi cam atât. Era continuu într-o căutare de plăci. Mai nou chiar dacă lucra ceva în particular, tot în plăci cerea plata. Pentru o placă pe care era imprimată vocea lui Constantin Drăghici, a păzit el cu soţia lui, timp de trei zile, o gospodărie şi doi copii. Vremea trecea şi omul nostru aduna plăci după plăci. Văzând marea lui pasiune pentru plăci, de ziua lui mi-am sacrificat şi eu o parte din salariu cumpărându-i cinci plăci noi. Foarte bine dispus aşteptam ziua când o să i le ofer. M-am prezentat la el şi radios i le-am înmânat.
– Mulţumesc dar nu trebuia.
– Hai măi că-ţi cunosc pasiunea aceasta de mult şi sunt bucuros că ţi-am putut face şi eu o plăcere.
– Iţi mulţumesc tare mult dar e păcat să dai atâţia bani pe plăci noi străine, mai ales că acum îmi ajung. Am destule.
– ???!
– Te văd contrariat. Te rog frumos să nu te superi, dar este aşa cum îţi spun.
– Omule mă dezamăgeşti! Ştiu sigur că te-ai băgat slugă trei zile tu cu nevastă-ta pentru o placă veche. Eu îţi ofer cinci plăci noi şi tu mă refuzi?
– De ce doreşti să mă înţelegi greşit cu tot dinadinsul? Ţi-am mulţumit şi în sinea mea am zis că am destule.
– Cum destule?
– Putem să ne aşezăm şi să vorbim ca doi prieteni aşa cum ne considerăm?
– Poftim am făcut-o şi pe asta. Ceteră-mi ce ai de-mi spus.
– Ştii că “şeful” se apropie de şaptezeci de ani. Va muri si el. Acum ce se transmite pe posturile noastre de radio şi televiziune. Numai ”folclor” contemporan şi ce-au realizat “dânsul” şi “dânsa”. Dacă or pierii, adu-ţi aminte că pentru preşedintele Sadat, în Egipt a fost declarată o lună de doliu, la noi nu se v-a prelungii atâta, dar o săptămână tot or face-o de doliu. Asta înseamnă o săptămână de muzică depresivă. Şi pentru cine şi pentru ce? Unde vom ajunge. Nu suntem destul de îndoliaţi. Eu am trăit când l-au îngropat pe Gheorghiu Dej, dar ăştia doi îşi fac planuri măreţe, de-ai întrece pe toţi. Atunci mi-a venit ideea cu plăcile. Am acuma atâta muzică de ascultat pe plăci, cu cele aduse de tine, mai mult de 72 de ore. Nu intenţionez să profanez un doliu, dar nici să-şi bată ăia joc de noi şi după moarte lor nu sunt de acord. Asta-i povestea plăcilor.
– Unii se gândesc şi la asemenea lucruri. Bravo domnule. Şi n-a avut tare mult de aşteptat, cu toate că n-a mai folosit ”atunci” plăcile. Alţii i-au avut grija. N-a mai fost nevoie de plăci.

5 mai 1987
Nu l-am văzut pe Hosi sau Rosi sau cum îl va fi chemat, că avea un car de nume de alint, de destul de mult timp. Atunci avea o burtică respectabilă, care a fost obiectul glumelor mele. Fotbalist cu burtă! Mi-a povestit că nu mai joacă fotbal şi poate de aceea “i-a pleznit burta”. Hosi mi-a mai spus că a mai făcut ceva şcoală şi acum nu-i topitor, este maistru la cuptoarele ce topeau plumbul. De câte ori mă întâlneam cu el, setea lui de viaţă ne cuprindea şi pe noi, interlocutorii lui, atât de debordant şi tumultos era. Parcă şi acum când nu mai joacă fotbal, trăieşte intens minutele de foc ale fiecărui meci. Douăzeci de ani a fost centrul înaintaş al Topitorului din Ferneziu. M-a frapat la fostul meu coleg de profesională, capacitatea lui de-a vedea latura veselă, latura comică a vieţii. Mai erau şi alţii care doreau să facă acest lucru, dar singurul Hosi era credibil. Nu de puţine ori mi-a alungat tristeţea, doar simplu fapt că mă gândeam la Hosi. Era un balsam pentru noi, pentru toţi cunoscuţii săi. Lucrul acesta era valabil şi în teren. Hosi juca fotbal de plăcere de aceea a rezistat atâţia ani, de aceea el nu ştia faulta şi nici pe el nu l-au faultat aproape niciodată. Pe teren era irezistibil. Făcea două trei curse cu mingea la picior, care însemnau tot atâtea goluri. Poate că pentru unii să pară basm, dar nu de puţine ori Hosi a avut mai mulţi spectatori decât echipa, fanion Minerul. Cine iubea fotbalul îl iubea şi pe Hosi. Acum ne-am întâlnit pe podul Decebal. Aveam amândoi patruzeci şi doi de ani. Hosi nu mai avea burta. Îi căzuse în pantaloni. Asta nu mai însemna nici bine nici sport. I-am privit lung faţa, avea parcă o bugezeală ce părea că i-a rămas după multe nopţi de nesomn. Era slăbit în tot organismul.
– Bună Hosi, ce mai faci ?
– Bine, minunat de bine.
– Cum de umbli prin zona aceasta?
– I-am fentat pe ăştia.
– Pe care ?
– Hai să-ţi spun. Mă simţeam puţin obosit şi atunci m-am gândit să-mi iau ceva zile de boală. Am fost la un doctor care m-a întrebat unde lucrez, de câţi ani, mă rog şti şi tu tot chestionarul acela, după care, zice el că dacă îmi doresc mă pensionează. Acest lucru se poate realiza fiindcă, noi, acolo, cam toţi avem saturnism. Am fost eu angajatul lor, dar tu ştii că eu am jucat fotbal la ei. Producţie prea puţină le-am făcut. Acuma m-am gândit eu de ce să n-o fac dacă o pot. Voi mai ajuta pe soţie, fata termină şi trebuie să meargă mai departe, aş avea destule treburi de făcut şi acasă. Aşa că uite dosarul şi astăzi mă prezint la comisia medicală.
Şi s-a prezentat şi medicii l-au pensionat. Hosi a mai trăit trei luni. Abia i-a sosit pensia şi a murit. Când eu l-am întâlnit, de câţiva ani nu mai juca la Topitorul, dar a rămas un animator şi un suflet al echipei. După moartea lui Hosi, echipa s-a mai bălăbănit puţin apoi s-a desfiinţat. Puţini sunt astăzi care-şi mai aduc aminte de înaintaşul Hosi şi de Topitorul Ferneziu. Suntem tentaţi să legăm vieţile oamenilor de alte întâmplări mai mult sau mai puţin îngemănate între ele. De această dată cred că nu greşesc. Hosi a fost –Topitorul şi Topitorul a fost – Hosi… Acum i-am pierdut pe amândoi. Zicea cineva că : ”Grămada cu pierderi este mult mai mare decât groapa cu câştiguri”. Cine ştie poate-om deveni toţi contabili la NU – uri.
Mi-am luat rămas bun de la jurnal, apoi am făcut foc cu el. În carneţelele acestea rămâne prea puţin loc pentru fericire. Ne aducem aminte de ele doar când suntem marcaţi de viaţă şi nu ne putem confesa oricui, ca să nu spunem, că n-am avut cui să ne confesăm şi atunci jurnalul ne primeşte refulările, supărările, neîmplinirile. Ar fi de dorit să parcurgem mai uşor drumul vieţii dar se pare că nu-i posibil până nici noi nu suntem convinşi de acest lucru. Până când nu reuşim să iubim fiinţa umană dincolo de ideea plăcerilor.
Azi iubiţii mei cititori este ziua de miercuri 6 martie 2002, şi nu-i luată din jurnal.