Sunday, April 05th, 2009 | Scriitor:

5 mai 1987
Nu l-am văzut pe Hosi sau Rosi sau cum îl va fi chemat, că avea un car de nume de alint, de destul de mult timp. Atunci avea o burtică respectabilă, care a fost obiectul glumelor mele. Fotbalist cu burtă! Mi-a povestit că nu mai joacă fotbal şi poate de aceea “i-a pleznit burta”. Hosi mi-a mai spus că a mai făcut ceva şcoală şi acum nu-i topitor, este maistru la cuptoarele ce topeau plumbul. De câte ori mă întâlneam cu el, setea lui de viaţă ne cuprindea şi pe noi, interlocutorii lui, atât de debordant şi tumultos era. Parcă şi acum când nu mai joacă fotbal, trăieşte intens minutele de foc ale fiecărui meci. Douăzeci de ani a fost centrul înaintaş al Topitorului din Ferneziu. M-a frapat la fostul meu coleg de profesională, capacitatea lui de-a vedea latura veselă, latura comică a vieţii. Mai erau şi alţii care doreau să facă acest lucru, dar singurul Hosi era credibil. Nu de puţine ori mi-a alungat tristeţea, doar simplu fapt că mă gândeam la Hosi. Era un balsam pentru noi, pentru toţi cunoscuţii săi. Lucrul acesta era valabil şi în teren. Hosi juca fotbal de plăcere de aceea a rezistat atâţia ani, de aceea el nu ştia faulta şi nici pe el nu l-au faultat aproape niciodată. Pe teren era irezistibil. Făcea două trei curse cu mingea la picior, care însemnau tot atâtea goluri. Poate că pentru unii să pară basm, dar nu de puţine ori Hosi a avut mai mulţi spectatori decât echipa, fanion Minerul. Cine iubea fotbalul îl iubea şi pe Hosi. Acum ne-am întâlnit pe podul Decebal. Aveam amândoi patruzeci şi doi de ani. Hosi nu mai avea burta. Îi căzuse în pantaloni. Asta nu mai însemna nici bine nici sport. I-am privit lung faţa, avea parcă o bugezeală ce părea că i-a rămas după multe nopţi de nesomn. Era slăbit în tot organismul.
– Bună Hosi, ce mai faci ?
– Bine, minunat de bine.
– Cum de umbli prin zona aceasta?
– I-am fentat pe ăştia.
– Pe care ?
– Hai să-ţi spun. Mă simţeam puţin obosit şi atunci m-am gândit să-mi iau ceva zile de boală. Am fost la un doctor care m-a întrebat unde lucrez, de câţi ani, mă rog şti şi tu tot chestionarul acela, după care, zice el că dacă îmi doresc mă pensionează. Acest lucru se poate realiza fiindcă, noi, acolo, cam toţi avem saturnism. Am fost eu angajatul lor, dar tu ştii că eu am jucat fotbal la ei. Producţie prea puţină le-am făcut. Acuma m-am gândit eu de ce să n-o fac dacă o pot. Voi mai ajuta pe soţie, fata termină şi trebuie să meargă mai departe, aş avea destule treburi de făcut şi acasă. Aşa că uite dosarul şi astăzi mă prezint la comisia medicală.
Şi s-a prezentat şi medicii l-au pensionat. Hosi a mai trăit trei luni. Abia i-a sosit pensia şi a murit. Când eu l-am întâlnit, de câţiva ani nu mai juca la Topitorul, dar a rămas un animator şi un suflet al echipei. După moartea lui Hosi, echipa s-a mai bălăbănit puţin apoi s-a desfiinţat. Puţini sunt astăzi care-şi mai aduc aminte de înaintaşul Hosi şi de Topitorul Ferneziu. Suntem tentaţi să legăm vieţile oamenilor de alte întâmplări mai mult sau mai puţin îngemănate între ele. De această dată cred că nu greşesc. Hosi a fost –Topitorul şi Topitorul a fost – Hosi… Acum i-am pierdut pe amândoi. Zicea cineva că : ”Grămada cu pierderi este mult mai mare decât groapa cu câştiguri”. Cine ştie poate-om deveni toţi contabili la NU – uri.
Mi-am luat rămas bun de la jurnal, apoi am făcut foc cu el. În carneţelele acestea rămâne prea puţin loc pentru fericire. Ne aducem aminte de ele doar când suntem marcaţi de viaţă şi nu ne putem confesa oricui, ca să nu spunem, că n-am avut cui să ne confesăm şi atunci jurnalul ne primeşte refulările, supărările, neîmplinirile. Ar fi de dorit să parcurgem mai uşor drumul vieţii dar se pare că nu-i posibil până nici noi nu suntem convinşi de acest lucru. Până când nu reuşim să iubim fiinţa umană dincolo de ideea plăcerilor.
Azi iubiţii mei cititori este ziua de miercuri 6 martie 2002, şi nu-i luată din jurnal.

Category: ursite la subsol
Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.