După despărţirea de Anton, Nelu şi-a adus aminte de o poveste pe care i-a spus-o tot Anton despre un coleg de-al lui. Poate şi-a adus aminte de acea poveste, datorită faptului că şi el trebuia să meargă până acolo cu nişte treburi. Întâmplarea era redată în următorii termeni: ”În acea zi eram fericit. Mă simţeam minunat şi o stare de exultare mă domina. Prima dată când mi-s-a acordat acest apelativ era la cererea Directorului general al Centralei minelor. A trimis după mine, maşina lui. Am trecut pe acasă, am făcut baie, m-am bărbierit proaspăt, timp în care şoferul Generalului mă aştepta. Mi-am pus costumul şi aşa m-am prezentat la Domnul Director General. Acum îmi auzeam pentru a doua oră în viaţă acea catalogare cu acea sintagmă de – CEL MAI BUN CADRU DIDACTIC DIN ŞCOALĂ – Era prima dată când mi-s-a alocat acest apelativ, mie şi claselor la care predau, am primit “misiunea” de-a sparge muşuroaie de furnici, care erau deja depopulate de ele dar care au ajuns la un “stat de om” şi mai mult. Toţi credem că ştim totul. Văzând aceste monumente ale nefolosirii pământului de mai bine de 30 de ani, mă gândeam că trebuie să-mi revizuiesc ideile. Eu veneam de acolo de unde oamenii pentru o brazdă de pământ se omorau, aici pământ de sute de hectare “producea” muşuroaie. Nici măcar pentru păşunatul vitelor n-a fost folosit. După spusele anumitor oameni, din sat sau de aiurea, aici n-a fost un război, dar tensiunile între oameni au fost împinse până în pragul unui dezastru, dacă poate fi un dezastru mai mare decât acela ca ţăranul să nu-şi cultive propriul pământ, în timp de pace. Sunt sigur că mulţi nici n-au auzit asemenea aberaţie ştiind că nu de puţine ori, românii îşi cultivau ţarina şi în timp de război. După ce – socialismul a învins – ţăranii nu mai aveau dreptul de proprietate asupra pământului. Ca şi în alte părţi, s-a încercat şi în această localitate înfiinţarea unei Întovărăşiri agricole, motiv care a scindat populaţia satului în două. Scindarea satului nu s-a făcut pe motive politice, ci pe motive religioase.