Era vizibil faptul că preotul îşi cunoştea auditoriul, şi ca număr şi ca valoare, el remarcând mulţi “străini” printre mirenii săi la slujba Domniei Sale, oameni veniţi aici cu prilejul “ridicării de paos” întru memoria şi odihna unei tinere mame de curând decedate. Profitând de acest prilej, preotul s-a întrecut pe sine spre bucuria întregului auditoriu. După toate acestea, după rugile înălţate Atotputernicului pentru sufletul răposatei, ne-am îndreptat din nou pentru a spune “un Tatăl Nostru” la mormântul defunctei, păstrând pioasa reculegere a celor din jur. Apoi, împreună cu ceilalţi, ne-am retras din micul cimitir, unde ca în orice ţintirim de altfel, se găsea o criptă mai arătoasă. Numele de pe cruce îmi aducea aminte de “ei”, de răposaţi care cu puţin timp în urmă erau “cineva” în zonă, acum lumea din sat, trece nu numai pe lângă cripta acestei familii, dar nici celor care mai trăiesc din acea familie, nimeni nu le spune nimic. Nu-i văd, de parcă nici n-ar exista. Într-un târziu s-a aflat cineva care totuşi i-a salutat. Un sătean, parcă intuind nedumerirea mea, mă bate pe umăr spunându-mi:
– Îs veri domnule… şi plecă în treburile lui.
Ţăran fiind la origini, întâlnirea cu “ţara”, cu satul îmi dădea o stare specială, care evident era vizibilă, trăire care se manifesta cu putere asupra comportamentului meu, având posibilitatea de a-mi ştergea din minte şi suflet tot stresul acumulat într-o săptămână de lucru. Mă simţeam ca în familie, ca între ai mei protejat şi dorit, exact ca o întregire a familiei după lungi perioade de despărţire. Ieşind din cimitir şi regrupându-ne pe familii, pe grupuri, se făceau remarci la slujba deosebită oficiată de bătrânul preot.
Buia Toma, gazda noastră pentru acea zi şi la acele evenimente, a avut o replică:
– Ca beneficiar statornic al acestor slujbe oficiate de acest preot, pot să mă pronunţ că este un destoinic apostol al nostru şi a celorlalte sate care beneficiază de serviciile dânsului. Problema care s-a născut şi care este descurajantă a apărut atunci când tatăl meu, care este unul din ctitorii acestei biserici, ca şi alţi taţi de-ai noştri care au purces la construcţia actualei biserici. Dânşii nici nu au conceput să facă biserică numai după câtă populaţie are cătunul nostru. Au cutezat ca biserica noastră să fie cel puţin la fel de mare şi arătoasă ca bisericile din satele vecine. Ambiţia lor a întrecut cu mult posibilităţile satului nostru, sat care-i cel mai mic dintre satele din jur.

Cu toate acestea, vedeţi că biserica a fost construită, iar acest preot până acum, nu a avut ocazia niciodată să-şi vadă biserica plină de credincioşi. Poate şi acesta să fi fost unul dintre motivele că azi a reuşit această slujbă deosebită, şi pentru dânsul ziua aceasta a devenit un eveniment. Pentru prima oară şi-a admirat auditoriul dorit o viaţă întreagă. Aveai impresia că nici lui nu-i venea să creadă acest lucru, altfel de ce ar fi ţinut ochii închişi pe toată perioada slujirii. Posibil că dânsul credea că era încă vis, şi-i era teamă să nu se trezească… din visul şi dorinţa vieţii. Te-am văzut căutând cu atenţie la mormintele din cimitir, mă “acroşă” Buia Toma, ai cunoscut pe cineva?
– Sincer să fiu, mi-am adus aminte de-ai mei, de acei care “m-au adus pe lume” şi evident că mi-au revenit în memorie şi câteva întâmplări de suflet. N-am căutat ceva special, lecturând înscrisurile de pe cruci, cu toate că sunt aici pentru a doua oară, mai cunosc câte pe unul dintre ei.
– Ai spus a doua oară. Înseamnă că prima oară ai fost la înmormântarea fiicei mele. Din ce ai văzut, ca în orice cimitir sunt morminte mai îngrijite, unele mai arătoase, în funcţie de banii “urmaşilor”, dar mai ales uneori de “scurtimea” memoriei celor apropiaţi, care “s-au scăpat” de-o grijă după ce şi-au “pus în pământ” părinţii. La toate acestea, ce ne-a rămas nouă în memorie este că înmormântarea cea mai frumoasă, dacă termenul nu-i deplasat pentru asemenea dureri, nu a fost a celor care au avut funcţii, putere sau avuţii. La înmormântările acelora cu cripte, este de înţeles că au venit oamenii mai mult din “obligaţie” şi mai puţini oameni din sat, au ţinut să-şi aducă aminte de ei, care-şi construiesc adevărate reşedinţe şi după moarte. Numai că toate-s în van. Pietrele n-au înlocuit şi nu vor înlocui dragostea niciodată. Ca să nu vă plictisesc prea tare, doresc să vă spun că înmormântarea fiicei mele aş putea zice că a fost pe locul II din câte se cunosc aici. Dar cea mai frumoasă şi dureroasă înmormântare a avut-o un şofer. S-a întâmplat într-o iarnă. Cred că ziua aceea a fost cea mai geroasă din acea iarnă. Zăpada scârţâia de parcă şi ea se tânguia în ton cu cortegiul funerar. Toată suflarea cătunului era în spatele sicriului, plângând cu jale alături de familia lui, de colegii de serviciu.

Cele douăzeci de maşini care-l urmau claxonau continuu şi, printre zecile de claxoane, claxonul maşinii sale parcă răzbătea cu tânguirea tristeţii deasupra tuturor celorlalte zgomote după acel tânăr bărbat. Om ca un brad, cu un suflet la fel de mare, care ori pe unde a umblat era observat, remarcat, simţit, preţuit şi chiar iubit. Nimeni n-a pomenit, de aici sau de altundeva, să aibă vreun necaz şi el să nu-i dea ajutorul de care avea nevoie, să nu îţi sară în ajutor, să nu te sprijine. Şi ce umeri mai avea… Era tipul de om din lume, făcut pentru lume. Era bun în toate, nimic nu-i era străin… din ceea ce era omenesc. Ei bine… acest om a căzut ca fulgerat. A murit în urma unui infarct, lăsându-şi familia, prietenii, cunoscuţii, văduviţi de un om deosebit. În cortegiul său funerar se aflau peste două sute de oameni, satul nostru nu are mai mult de o sută de fumuri, au venit mulţi cunoscuţi, mulţi prieteni, cu peste cincizeci de coroane şi jerbe. Aproape toţi însoţitorii cortegiului funerar au fost pătrunşi de frig până la oase. Picioarele le erau aşa de îngheţate că nimeni n-a înghiţit nimic la pomană, până n-au luat mai multe pahare de horincă să se dezmorţească, şi cu toate acestea nimeni n-a părăsit cortegiul funerar. Povesteau oamenii că mama lui, a şoferului, a rămas văduvă de tânără având de crescut vreo şapte copii, iar moartea ei a săpat o rană adâncă în sufletele copiilor, producându-le suferinţă mulţi ani după moartea ei. Unuia dintre ei puţin i-a lipsit să n-o urmeze imediat. Şocul i-a fost provocat de gestul soţiei şoferului, care îi aruncase coroana lui, a acelui frate, peste coşciugul mamei. Necugetatul gest, uluitor de altfel şi nejustificat, l-a împietrit pe fratele şoferului, care conform necugetatului gest, va fi primul care o va urma pe mamă-sa. Omul n-a comentat nesăbuinţa cumnatei resemnându-se. A considerat că lucrul acesta putea fi o premoniţie, mai ales că niciodată n-au avut nici două vorbe de supărare faţă de ea, nu i-a căşunat cu nimic. Fratele şoferului, ştia că totul e efemer, dar ca orice om nu şi-a “făcut până atunci temele” la acest capitol. Privea cu ochi reci mormântul etajat şi acum era sigur că el va fi colocatarul de “la etaj”. N-au trecut mulţi ani şi premoniţia era să se adeverească. Un infarct i-a “cercat” inima, aducându-i aminte de locul gol, la etajul mormântului mamei sale.