Am povestit această nenorocită întâmplare datorită faptului că fratele şoferului a trăit infarctul, pe când şoferul a murit de aceeaşi boală în braţele medicilor care-l asistau.
– E adevărat că ne-au adunat astăzi aici unele evenimente triste, intră în vorbă de această dată un orăşean get beget, unul trecut şi prin recenta revoluţie. El a fost invitat, ca şi ceilalţi de altfel, să participe la această zi de pomenire. Să nu uităm că este şi o zi aniversară, este şi Toma şi de aceea mă gândesc să mut poveştile în altă zonă. De fapt o să redau povestea unui amic al meu, poveste care cred că oarecum ne-a afectat pe fiecare: “Eram după vreo cinci ani de “televiziune de două ore” în care ni se transmiteau “indicaţii preţioase” şi imediat după “plătirea datoriilor externe”. Era o dată care a devenit foarte tristă pentru multă lume, cu toate că “de sus” ea a fost transformată în sărbătoarea acelor zile. Pentru mine ca salariat al unei şcoli, am aflat că fostul nostru director, om de o probitate profesională deosebită, înzestrat cu spiritul dreptăţii, psiholog de marcă, care a promovat multe “viitoare talente”, a avut neşansa să fie operat în ziua în care s-a “celebrat” achitarea datoriilor externe, care a culminat c-o demonstraţie fără precedent. Poate să fie exagerări, dar numai în Baia Mare au fost scoşi la miting peste 8000 de oameni, oraşul fiind practic blocat din strada Baia Sprie şi până aproape de gară şi de la Casa de Cultură până la hotel Mara – Traian, cu lozinci, pancarte, tablouri, şi evident, manifestanţii. Această scurgere masivă de oameni la această “grandioasă manifestare” era ordonată. Unii oameni fiind scoşi chiar de la muncă, dar era şi una dintre ultimele curiozităţi manifestate de popor în sensul că exista obişnuia ca la marile demonstraţii să se laude cu “viitoare drepturi sau libertăţi” care ne vor mai fi acordate, acceptate sau alte “îmbunătăţiri” ale “nivelului de trai” hotărâte de… Toţi doream să ştim după atâtea privaţiuni ce recompense vom primi, noi conştiincioşii care ne-am plătit datoriile făcute de DÂNSUL sau DÂNSA, la care noi n-am avut parte. Ca şi acum de altfel. Neşansa fostului nostru director era materializată prin faptul că el a fost operat în ziua respectivă când personalul medical al Spitalului a plecat aproape integral la… ADUNARE. Stau şi mă întreb ce s-ar fi putut întâmpla dacă atunci am fi avut hoţii de astăzi, atunci când ne permiteam să lăsăm oraşul pustiu şi noi să mergem la DEMONSTRAŢII.

Vă puteţi imagina cum arăta un oraş care avea jumătatea oamenilor la serviciu şi ceilalţi la… demonstraţie, casele şi apartamentele rămânând goale. Ce pleaşcă!
După “depunerea materialului de propagandă”, cei care răspundeau de ele erau singurii care se reîntorceau la unităţi. Apoi ne-am retras şi noi spre case. Nu “şi-au scăpat porumbelul din gură”. Cu toată bunăvoinţa şi curiozitatea, lucrul acesta pentru noi a fost o corvoadă. Pentru ŞEFI însă a fost un triumf. “Nu ne-au servit” nici o promisiune. Nu ne-au spus când vor mai putea mânca fiii şi fiicele noastre unt, nu ne-au spus când vom mai putea mânca şi o bucată de carne, că de “adidaşi” şi “tacâmuri” ne-am scârbit. Ne-am scârbit şi de porcii care mureau la Seini, iar ei ni-i afumau şi ni-i vindeau la preţ de muşchi “montana”. Nimic nu ne-au spus, nimic nu ne-au dat, nici măcar o speranţă! Un amic care a reuşit să ajungă în Ungaria unde se inaugura prima “pistă de formula I” din ţările socialiste, amic care nu pierdea ocazia să-mi spună că: “se pişă pe patriotismul meu”, povestea că “la ăia” se cumpără salamul (şi ce salam) şi carnea “la suta de grame”, iar la noi românii aveam dreptul într-un an să stăm de patru ori, zile întregi la rânduri nesfârşite. Uneori se-ntâmpla numai să vedem asemenea produse, alteori, mai erau şi zile fericite, să apucăm o cantitate infimă de subproduse din carne. Produse prohibite în acele timpuri. La opt seara a început emisiunea “lui şi-a ei” în care de regulă se menţiona “efortul lui şi al ei” la succesele ţării, care se considerau indubitabil succesele “lor personale”. Noi ce trebuia să mai facem dacă ei “făceau TOTUL”? În acest timp în care nouă ni se menţionează câte zile mai sunt până în anul 2000, pe atunci ni se menţionau câte zile mai sunt până “dânsul sau dânsa împlineau o anumită vârstă”. După care se menţionau câte zile au trecut de la “marele eveniment”. Văzând că se continuă “linia” am închis televizorul revenind la gândurile care mă măcinau zilnic: “De la cine să cumpăr patru conserve de carne ca să-i pot trimite un pachet fetei la facultate?” Nimeni nu-mi spunea nimic.
Ampla demonstraţie la nivelul ţării a germinat întrebări şi îndoieli cu privire la traiul nostru, concluzia definitivă era că: trai mai bun cât ne conduc “tovarăşul şi tovarăşa” nu este posibil.

Dimineaţa, elevii cu deosebită precipitare mă aşteptau în faţa uşii clasei. Probabil ei se vor fi gândit că ora va trece cu poveşti despre “traiul cel bun ce-ar fi urmat începând din acea – memorabilă – zi”. Am intrat în sală şi, “conform programului” închipuit de ei, mi s-a lansat prima întrebare: “Tovarăşe profesor, ce înseamnă că ne-am plătit datoriile externe?”. Un fulger mi-a brăzdat memoria. Cu câteva săptămâni înainte, un fost elev, atunci militar în termen, era lângă uşa apartamentului meu.
– Ce faci aici Sandule? l-am interpelat pe soldat.
– Ştiţi, tovarăşe profesor, am o listă cu mai multe persoane pe care trebuie să le verific dacă sunt acasă. Printre acestea sunteţi şi dumneavoastră.
– Sandule, cât ai fost elev aveam relaţii bune. De ce n-ai bătut la uşă să intri? Crezi că-i mai frumos să tragi cu urechea?
– Vă rog să mă scuzaţi, şi eu aş fi dorit să vă văd, să mai schimbăm o vorbă, două, dar ne este interzis să comunicăm cu persoanele de pe tabel, aşa că… nu avem voie să luăm contact cu cei urmăriţi.
– Cum adică, urmăriţi?!
– Asta-i realitatea. Eu nu ştiu pentru care motiv, de fapt aceste tabele ni se schimbă zilnic din aceleaşi motive bănuiesc. Să nu ne cunoaştem cu persoanele respective, să nu întreţinem relaţii cu ei. Eu vin pentru a doua oară la uşa dumneavoastră…
– Bine Sandule, nu pe tine m-am supărat, aşa-i la noi… acum.
La puţin timp după această verificare, îmi soseşte copilul de opt ani de la şcoală, cu o întrebare:
– Tată, este Dumnezeu? Ce înseamnă să crezi în EL? După cum era formulată întrebarea, după cum era expusă de copil, era evident că cel care a “zămislit” întrebarea ştia că este Dumnezeu. Pe el îl interesa doar partea a doua a întrebării la care era absolut necesar ca eu să-i dau un răspuns.
– Mihăiţă, tu ai tată?