Oricine poate afirma şi susţine că o deplasare este grea, sunt multe privaţiuni, că de obicei este o obligaţie pe care trebuie s-o faci, mai ales, atunci când pentru tine şi pentru familia ta este cu totul inoportună. În schimb în cealaltă extremă, orice deplasare este o rupere de ritm, o scoatere din priză şi o refacere paşnică. Nu de puţine ori în delegaţii s-au scris articolele şi uneori romanele cele mai bune, tocmai datorită acestei ruperi de ritm, când luăm o pauză în preocupările noastre cotidiene, mintea intrând în repaus din acest punct de vedere, se delectează cu noile date culese recent,
Cu aceste gânduri se îndrepta Sebi spre redacţia lui, unde-l aşteptau mai multe epistole, unele cam dure. De fapt, scrisorile erau adresate redactorului şef, însă el a precizat pe plicuri: pentru – social – Sebi.
Ce conţineau aceste scrisori?

Stimate domnule redactor şef al ziarului „Clinchetul”
După ce, timp de două săptămâni, zi de zi, precizaţi că veţi pune ziarul la dispoziţia cititorilor, prin „Curierul inimilor singuratice, în ultimele cinci săptămâni v-aţi ocupat doar de Sandu (Alexandru Stan) şi de problemele lui.
Ca orice cititor onest am înţeles, dar acum îmi pun şi eu întrebarea: păi, transformaţi ziarul în poşta lui ?! Alţii n-or mai fi având nevoie de „curier ? Se pare că da. În acest caz, permiteţi-ne şi celorlalţi cititori din judeţ să „abuzăm de el.
O tânără decepţionată
Sebi era şi el decepţionat. Prin ceea ce a făcut ziarul, a ajutat un om, a adus la cunoştinţa publicului o dramă, concret, a crezut că face efectiv un bine şi l-a făcut, dovadă că şi patronul, ceilalţi colegi i-au sărit în ajutor, chiar propunându-i acea delegaţie de documentare. Până la urmă, uite că primeşte reproşuri, pe care de această dată nu crede că le merită. Acum se simţea dezorientat. Nu cumva s-a lăsat dus de evenimente? Nu cumva tânăra decepţionată avea şi ea un sâmbure de dreptate? Se părea că da. În ceea ce susţinea dânsa, într-adevăr, avea dreptul la o părticică de ziar. Cumva, trebuia mulţumită toată lumea, cu toate că redacţia nu a publicat numai scrisorile respective, de care amintea tânăra, ci şi altele ce le-au fost adresate. Sebi şi-a făcut câteva notări în agendă, subliniindu-le. A deschis o altă scrisoare care, sinceri să fim, a simţit-o ca pe un fulger în inimă şi a realizat (pentru a câta oară ?) ce înseamnă duritatea meseriei de ziarist. Umbli uneori, eşti obligat să umbli, să scotoceşti în cele mai aberante şi dezgustătoare părţi (locuri) ale societăţii. Şi ce afli acolo? Dar să deschidem cea de-a doua scrisoare:
Domnule redactor şef
În ziarul dumneavoastră „Clinchetul” publicaţi un anunţ cum că ziarul care-l redactaţi o să fie pus la dispoziţia inimilor singuratice, a sufletelor neajutorate. Domnule redactor şef, eu vă citesc ziarul şi aş putea spune (la nivelul meu) că-i un ziar bun, este altceva, faţă de ce am ştiut noi până acum că este un ziar. Presa, în general, şi ziarul dumneavoastră în special, e un lucru căutat de concetăţeni, numai că acest anunţ pe mine m-a decepţionat profund, după care un acut sentiment de revoltă m-a împins la a vă transpune pe hârtie ce eu am considerat o reală decepţie. În primul rând, dumneavoastră, prin profesie, trebuie să fiţi cei mai informaţi din societate.

Din informaţiile dumneavoastră ne alimentaţi şi pe noi, muritorii de rând şi nu numai, deoarece nu de puţine ori persoane sus puse după ce le luaţi câte un interviu, cu uşoare tremurări în glas, urmărind titlul sub care crede că a fost publicat, îşi căutau „porţia lor de ziar, dar mai ales opinia redactorului, a ziarului. În acest caz cum se mai poate vorbi despre un ziar informat, ca al dumneavoastră, care să publice anunţuri matrimoniale, sau curierul acela al inimilor în derivă, sau jurnale sentimentale?
Domnule redactor şef, cât am fost comunişti nu m-am omorât cu credinţa. Nici acum nu fac mare tam-tam pe acest subiect, cu toate că nu există o aniversare, o comemorare, să nu văd un sobor de preoţi şi mii de creştini ascultând slujba făcută de cuvioşiile lor.
În acest context, aceşti creştini care au făptuit peste un milion şi jumătate de crime într-un singur an prin avorturile comise, patru mii de crime pe zi şi se mai află unii care îl condamnă pe IROD? Acum, pentru că aceasta era întrebarea ce doresc să v-o adresez dumneavoastră, credeţi că un popor, care este capabil de o asemenea mârşăvie, mai poate fi considerat tandru, iubitor, doritor de o familie?, creştin? Mai merită el o pagină sentimentală? Răspundeţi-mi, vă rog! Aşa este că munca voastră, raportată la aceşti sodomiţi nu are nici un rost, nu are sens ca aceşti „credincioşi” să beneficieze de consideraţia unor suflete caritabile.
Cu stimă şi respect,
Iulia
Sebi scăpă scrisoarea din mână. Această tânără evidenţiază un groaznic adevăr. Statistica de fapt arată aceste fapte se petrec „citadin sub ochi noştri”, fapte care şi pe el l-au oripilat, l-a îngrijorat profund, l-au îngrozit. Un ziarist cunoaşte şi alte fapte, direct de la sursă, informaţii ce l-a făcut să gândească cu voce tare: Oare poporul meu, atât de dotat în calităţi morale, să-şi fi pierdut busola? Ne-a luat valul violenţei şi al resemnării? Oricum, realitatea este deosebit de plină de grozăvii. În această perioadă de ruşine, pauperizare şi resemnare, pentru o populaţie care nu înfloreşte, ci îmbătrâneşte, se ofileşte în gazele şi noxele maşinilor şi-ale întreprinderilor, copilul, bulgărele de aur, îl vedem din ce în ce mai rar printre picioarele noastre, prin casele noastre. Şi atunci….aici ce se petrece Doamne?
Într-o altă scrisoare, adresată colegului care urma să intre în schimb şi care i-a fost lăsată şi lui spre a se pronunţa, se notifica:  Un prieten de-al meu călătorea după mulţi ani prin nordul ţării. Mai fusese el pe acolo cu părinţii, înainte de război. Pe taică-său l-au luat la oaste mai târziu şi cum mamă-sa era de prin acea parte, „s-a tras” la neamuri până va trece năpasta peste ţară. Acum, omul urmează să se întâlnească cu locuri şi oameni dragi, de suflet. Nu mai avea stare şi răbdare, pendula încontinuu între geamul de pe culoar şi geamul de la cuşetă. Cu toate că nu era tânăr, nerăbdarea a pus stăpânire pe el. Acum aceste locuri erau prospere, cu oameni liniştiţi şi molcomi la vorbe, nu cum îi lăsase el pe vremuri. Era de necrezut cum arătau aceste lucruri acuma, ştiind ce-a fost şi prin ce-au trecut aceşti oameni şi satul lor în ultimul război. În sfârşit, a oprit şi trenul.

Din capul scării vagonului, admira gara, pe care el o lăsase pe vremuri „un câmp pustiit, plin de găuri în care încăpeau trei sau patru construcţii ca şi actuala gară. N-a putut întârzia mult pe acolo şi a plecat spre centrul localităţii. Încă mai cunoştea mulţi oameni pe care-i saluta, cu unii stătea de vorbă, când se făcu palid la faţă şi era gata, gata să cadă, dacă nu l-ar fi sprijinit interlocutorul său, care nu găsea explicaţie pentru starea vechiul său prieten. După ce şi-a revenit puţin, a plecat în parc şi s-au aşezat pe o bancă. Interlocutorul său îl tot chestiona, pentru a afla cauza ce i-a produs acel semileşin. Prietenul meu i-a mulţumit şi a plecat singur către o anumită ţintă, de care vag îşi mai aducea aminte.
A nimerit, a bătut la poartă şi i-a deschis chiar fosta sa iubită care, ca şi el, ţinea în spate o vârstă cu câţiva zeci de ani mai mult. L-a poftit să şadă, după care l-a întrebat:
– Cum ţi-ai amintit de portiţa mea, om palid?!
– Să-ţi spun drept, nu de portiţă mi-am amintit, ci de mine, de tine, de noi…
– Cum aşa?
– M-a trimis firma să contractez nişte lemne. Pe drum m-am întâlnit cu Gelu. Povesteam şi noi ceva aduceri aminte când, parcă din mine s-a strecurat afară o imagine de-a mea, cum eram în tinereţe. Imaginea era reală şi eram chiar eu în persoană. M-am uitat la mine, eram. M-am uitat la imagine, şi ea exista şi se îndepărta de noi. Atunci mi s-a făcut rău. Mi-am făcut cruce şi mi-am adus aminte de tine, de noi şi cum ne-au despărţit vremurile şi că de fapt…aşa am venit la tine.
– Adevărat că mi-a fost foarte greu. Când ai plecat, nu ştiam că am zămislit împreună, un prunc. Pruncul nostru. Prima oară m-am îngrozit. La 16 ani să fii mamă. Toţi m-au sfătuit să-l avortez şi eram hotărâtă pe acest lucru. Dar hotărârea mea a fost spulberată de bomba care a doua zi i-a băgat în pământ pe cei dragi ai mei: părinţii şi fraţii. M-a cuprins teama să fiu singură acum pe lume şi acum vezi şi tu cum au ieşit treburile. Un fapt nu lipsit de importanţă, în acele vremuri, a fost şi un vis pe care l-am avut atunci, cu numai o noapte înainte ca acea bombă, ce a fost mormântul întregii mele familii, să explodeze. Era un vis în care făptura aceea care se zămislea în mine îşi povestea viaţa. Ea mi-a dat curajul, aş putea zice şi responsabilitatea naşterii lui. Visul era ca un monolog pe care-l auzeam numai eu, şi parcă mi se confesa oarecum mie: „Nu-mi imaginez când şi cum mi-am dat seama de mine, îmi spunea el. De fapt, n-am ştiut că tot ce-i înghesuit în jurul meu sunt EU. Adică, de fapt, eu am crezut că sunt un cap cu ochi, ceva care era mai jos de cap şi care avea nişte crenguţe pe laturi şi înainte şi care mult mai târziu mi-am dat seama cum le zice acelora şi că toate sunt ale mele, credeam că-i altcineva încă acolo. Am băgat de seamă că dacă împing, ele se îndreaptă. Bănuiam că doreau să mă ajute. Apoi, dacă am observat că nimeni nu-i împotriva mea, n-am mai băgat pe nimeni în seamă, până când am simţit că cineva mă apasă, nu tot timpul, dar presiunea era mare şi eu încercam să mă opun. Nu ştiam cine m-a băgat în sacul ăsta cu apă, dar îmi era bine. Am început să aud nişte ticăituri deasupra capului, parcă şi în mine era ceva care a început să bată mult mai repede decât ticăitul care parcă îmi urmărea viaţa. Pe măsură ce vremea trecea, locul devenea tot mai strâmt. Încercam să-mi lărgesc locul cum puteam, dând din crenguţele alea. N-am reuşit mare lucru. M-am gândit să mă întorc. Degeaba, succesul n-a fost mai mare.