Dacă viaţa i-ar oferi un alt partener, evident că şi cu acela ar putea trăi în dragoste şi armonie. Problema este că această dragoste ar avea cu totul alte valenţe faţă de cealaltă dragoste care ar fi putut să se încropească prima dată, deoarece ar cuprinde şi aceasta principalele trăsături şi impuneri ale acelui cuplu. Şi aşa s-ar putea forma, cum spuneam mai adineaori, cupluri de îndrăgostiţi la infinit şi nici una dintre acele iubiri nu va semăna cu cealaltă. Deci s-ar putea naşte miliarde de miliarde de iubiri. Dar trebuie ca fiecare dintre soţi să aibă şi credinţă unul spre celălalt şi, din nou am ajuns la BIBLIE care spune că iubirea este credinţă.
– Doar nu crezi că m-ai lămurit?
– Ştiu şi eu?
– Dacă poveştile astea o să le spun unei fete crezi că mă va lăsa să o sărut?
– Pentru a săruta o fată nu trebuie să spui nimic. Este destul să te uiţi în ochii ei. Acolo se va vedea sigur dacă trebuie să spui ceva. Dacă ea este în asentimentul poftelor tale Dacă ea îţi va crede vorbele, sau poate că o să-ţi dai seama că nici n-are rost să te gândeşti să o săruţi. OCHII SUNT OGLINZILE SUFLETULUI. Învaţă să le citeşti expresiile şi vei avea mari satisfacţii în viaţa care ţi se derulează sub ochii tăi.
– Ceva, ceva, parcă am priceput. Numai că nu poţi şti cine va fi acea fată pe care să zicem că aş dori să mă îndrăgostesc de ea?
– La vârsta adolescenţilor acest lucru este simplu deoarece există o atracţie, care spun savanţi, că este un proces biochimic, proces care-i responsabil de atracţia dintre sexe şi evident că după prima întrevedere această atracţie se va materializa sau nu într-o prietenie sau iubire. Cei care sunt mai în vârstă, învaţă să citească limbajul trupului partenerului, care nu poate fi influenţat de “posesor”. Diferite mişcări şi gesturi ne divulgă aproape toate calităţile şi posibilităţile viitorului partener cu precizie, mult mai sigur ca ori ce sondaj CURS sau ISOP.
– Mi-le spui şi mie?
– Deocamdată nu numai că nu te interesează, dar te-ar şi plictisi enorm, ceia ce nu cred că-ţi doreşti?
– Da, da. Tot voi maturii aveţi…dreptate.
– Acum te-ai supărat şi nici nu şti pe ce motiv.
– Dar cum să nu mă supăr că un singur cuvânt te rog să-mi explici. Îmi ţii prelegeri cu ceasurile şi până la urmă nu mai pricep nimic.
– Ori ce cuvânt se poate explica numai acesta, nu, dacă n-ai ajuns “să te frigă călcâie-le”. Şi nu se poate explica deoarece acesta nu este un cuvânt pur şi simplu. El este însăşi substitutul vieţi. Mai mult, acest fenomen, căci este un fenomen, se pare, aşa cum credeau grecii antici că şi zeii se “amestecă” în vieţile lor, este un lucru cert că dragostea “undeva” este agreată, sau în unele cazuri, mai puţin agreată. Tot pe aici, prin rândurile acestea scrise mai înainte, am derulat povestea unui tânăr care s-a îndrăgostit de o fată din Ferneziu căreia nu-i ştia nici adresa. Atunci s-a întâmplat că şi ea “a uitat” de el şi s-au despărţit, ei îndrăgostiţii de altădată, care au făcut să îmbobocească mugurii acelei iubiri adolescentine, pure şi promiţătoare. Localităţile de baştină de unde se “trăgeau” cei doi îndrăgostiţi se aflau la distanţă mare, circa 300 de km una de alta. Un alt frate de-al băiatului acesta care s-a îndrăgostit atunci de fata din Ferneziu, s-a căsătorit după câţiva ani, fără nici o altă legătură în timp, cu o rubedenie foarte apropiată de-a fetei îndrăgostite de atunci. Aceste lucruri după consumare, apar ca şi când cineva ar fi împins pe unii membrii din cele două familii înspre realizarea unei comuniuni între cele două familii, comuniune care părea obligatoriu de realizat pentru că aşa a hotărât CINEVA. Dacă prima pereche de îndrăgostiţi au ratat această conjunctură, s-a transmis imboldul, NECESITATEA, unei alte perechi de îndrăgostiţi aparţinătore acelor familii Şi ca să încheiem aceste tipuri de “manipulări”, băiatul care s-a îndrăgostit de fata din Ferneziu, a cunoscut mai târziu o altă fată care întâmplător, în acea perioadă, avea şi ea legături zilnice cu Ferneziul. Legăturile le avea prin mama ei care în acea perioadă lucra în ture de transport comun. Acum cu faptele consumate şi desluşite de timp, ce mai poţi spune despre aceste amestecături de oameni şi sentimente cu care se leagă tinerii ce nici nu ştiu de ele până “într-o vară”. Atunci de abia află, că există o localitate, în ţara asta, cu numele de Ferneziu, localitate care apoi devine parte din vieţile lor. Explicaţiile au fost complete?
– Vine autobuzul bunicule!
– Văd.

13 decembrie 2004

Biserică construită imediat după revoluţia din ‘89 şi care datorită personalului ecleziastic, a poziţiei sale centrale, se bucură zi de zi de mare popularitate şi este continuu plină până la îndestulare cu credincioşi. Oameni care o frecventează, parcă doresc să “recupereze” cei cinzeci de ani de necredinţă impusă. Cu toate că n-are nici zece ani de când fiinţează, este deja o biserică renumită atât prin cele expuse mai sus cât şi pentru slujbele deosebite făcute de Înalte Feţe Bisericeşti cât şi a unor evenimente ecleziaste care s-au comemorat sau aniversat în scurtul răstimp de când funcţionează. Poate că denumirea dată acestei biserici să nu fi fost atribuită întâmplător, sau strict în ordinea evidenţelor deţinute de opisul ecleziastic, unde pentru evitarea unor repetiţii de numiri ale lăcaşurilor bisericeşti, să ţine o evidenţă a acestor numiri de unde să fi reieşit că fi acest hram oferit bisericii acesteia, este ce-l mai potrivit. Poate vorbele derulate pe parcurs să aducă şi alte supoziţii la această denumire a Bisericii greco catolice de “Sfânta Cruce”
Biserica despre care vorbim este aşezată între “Strada Victoriei” veche arteră de circulaţie interjudeţeană şi Bulevardul Independenţei. “Uliţa sătmarului” cum era cunoscută această stradă înainte de-al doilea război mondial. Deci există de mult şi a costat poate foarte mult întreţinerea ei, deoarece este o şosea “clădită” pe un strat de argilă foarte aproape de suprafaţă şi care în cei 11 ani ploioşi (după erupţiile solare) uneori “fugea” pe argila umedă. Şoseaua are o înclinare de 6/1000 mergând înspre Vechiul Centru al Cetăţii. Nivelul Oraşului în Centrul Vechi este de 227m peste nivelul mării, nivel care corespunde cu înălţimea Galeriei Minei Săsar.

În acea zi de 10 octombrie 1958, era o ceaţă groasă care, datorită frigului ce s-a lăsat, s-a transformat în chiciură. Mergeam pe lângă buclan (conducta din scândură cu un diametru de 3m care aducea apa necesară Flotaţiei Săsar) spre Atelierele Centrale “Hutira Dezideriu” (astăzi TEHNOMIN), unde făceam practica, în ideea că apa din buclan era mai caldă ca frigul de afară. (aceiaşi poveste cu ţiganul care a rezistat o iarnă afară numai datorită faptului că avea în plaja privirii sale un foc deschis) Dacă vremea era aşa de ciudată, şoferul nostru Debreţeni, unul dintre cei doi fraţi gemeni, nici nu a catadicsit să scoată maşina din garaj, nu să ne mai transporte la locurile de practică. Nu asta era singura lui ciudăţenie. Uneori se apuca să demonteze “bătrânul ZIS” să vadă de ce merge motorul, “cine-i face să meargă” şi alteori îl demonta să vadă de ce nu merge “doar aseară mergea”. Poate a făcut bine că nu s-a hazardat în circulaţie deoarece era o vreme cu o vizibilitate incredibil de mică. (Mi-am adus aminte de copilul acela care cu un prosop alb pe spate şi conducea în noapte o coloană de maşini militare.) Prin ceaţă se auzeau voci alarmante, ţipete, rugăciuni, urlete, înjurături. De văzut nu se vedea nimic. Cum drumul nu avea trotuar, cum numai în anul precedent a fost terminată pavarea lui, pe poleiul format am încercat să alunec pe tălpile bocancilor înspre direcţia de unde venea torentul acela de deznădejde şi revoltă. Ceva mi-a frânat alunecarea. Mă aplec şi ridic de jos obiectul care mi-a oprit alunecarea. Acea bucată de material, pe care am ridicat-o, nu părea să fie piatră. Era un obiect care pe moment nu-l puteam defini. M-am apropiat şi eu de grupul de oameni ce se agitau mai în susul străzii.
Un băieţaş cu care “băteam” mingea aproape zilnic pe maidanul ce era cuprins între strada Caragiale de astăzi şi gardul Şcolii Miniere, flancat de Strada Victoriei, pe partea dreaptă cum urcai înspre oraş era Depozitul de lemne şi Terenul de fotbal al echipei “Dinamo Săsar”. Mirciuc, cum îl alintam noi, mai mult dormea prin căminul nostru de la Şcoala Minieră deoarece părinţii în fapt erau despărţiţi şi-l trimete-au de la unul la altul. Pe undeva era şi băutura, dar fiecare dintre părinţi şi-a aflat pe cineva cu care “stăteau” dar pe prietenul Mirciuc nu-l agrea nici unul. În dimineaţa aceia, beţivul de taică-l său “l-a melestuit bine” şi l-a trimis să ia “micul dejun” la mamă-sa. Cu gândurile lui negre, n-a văzut ZIS-ul care venea din oraş, încet dar pe gheaţa proaspăt formată nu “prindeau” frânele. Bara de protecţie l-a lovit pe Mirciuc şi când capul a ajuns pe pavelele noi s-a spart ca un bostan. Eu aveam în mână o “ţandură” din scăfârlia lui.
F.C.-ul a intrat în Divizia “A”. Era prin 1981. Eram a lui Mateianu. Niciodată oraşul acesta n-a trăit o euforie pe termen lung de o aşa intensitate cum ne-a oferit-o Mateianu şi băieţii lui. Erau incredibili. Puteau bate, şi au bătut pe oricine, atât la noi acasă cât şi în deplasare. N-am cunoscut fericire şi mândrie mai mare ca atunci şi poate că de atunci sufleteşte am devenit şi eu băimărean. Sigur că oraşul acesta n-a dus niciodată lipsă de manifestări sportive, de cluburi sportive, de sportivi, bineînţeles că erau şi alte sporturi în care eram foarte buni, grozavi de buni la: handbal, popice, oina, înot, gimnastica cu Dunca, tir şi altele. Totuşi parcă fotbalul a devenit dragostea tuturor. Nimeni nu a putut crede lucrul acesta, că jucând fotbal cu capul poţi învinge ori ce echipă cu care ai meci. Fotbaliştii erau grozavi, jucau fotbal şi aveau un psihic de învingători. Acest curent de învingători poate că a mai fost pe vremea Chinezului, dar noi nu ştiam cum a fost atunci. Fotbaliştii erau extraordinari nu pentru că aveau cu 17 puncte mai mult decât a doua clasată, Steaua, ci pentru că prima oră Mateanu a făcut un fotbal elaborat, ştiinţific, şi câştigarea meciurilor nu se făcea la noroc sau la aranjamente, ori că ne-a surâs norocul. Se câştiga deoarece se juca fotbal “cu capul” nu numai cu picioarele. Ne-a convins Mateianu că FOTBALUL nu este aleatoriu, fotbalul poate fi ştiinţă nu numai “joacă”. N-am văzut niciodată un oraş cu o sută de mi de oameni fericiţi. Dacă “Doamne feri” careva era supărat, se discuţiile “îmbrăcau” câteva replici despre fotbal şi automat apărea zâmbetul, bunăvoinţa, toleranţa omului în necaz. Echipa de fotbal a lui Mateianu era efectul psihologic pozitiv al oamenilor acestui municipiu.