Eu, ca un veritabil exilat, mă îndreptam înspre Rovinari-Rogojelu. Starea mea sufletească nu-mi permitea să văd nimic frumos pe magistrala ferată Bucureşti-Filiaşi-Tg. Jiu. Poate atunci să-mi fi venit ideea aceasta de absurditate că: dacă aş deţine o funcţie importantă la C.F.R., sau în stat, să pot obliga pe toţi şefii locali şi zonali, să circule întotdeauna când rutele o permit, numai cu trenul, pentru a le da “posibilitatea să-şi bucure şi domniile lor ochii” de ceea ce văd călătorii de rând. Astfel vor avea posibilitatea să înregistreze şi să vadă toate mizeriile ce se depozitează pe marginile liniilor ferate. Aceste mizerii sunt “oglinzile” lipsei de gospodărire de care dau dovadă, acei, cărora funcţia li-se asociază, în mintea lor, cu scaunul şi nicidecum cu buna gospodărire şi profesionalismul, de care au obligaţia să dea dovadă în momentul în care “primesc” asemenea pleaşcă. Pe de altă parte, străinii asociază şi cataloghează mizeriile acestea, şi nu numai pe acestea, cu românii şi România.
Ajuns la Tg. Jiu, cineva de la noul sediul al UTC-ului, sediu proaspăt construit, hotel de trei stele, parcă temându-se să nu mă aciuesc pe acolo, m-a dus chiar în acea seară până în Tabăra de la Vârţ. Locul unde s-a instalat tabăra brigaderilor de pe Şantierul Naţional Oltenia, era o fostă gospodărie sau moşia unui fost conac, din care n-a mai rămas nimic până astăzi. Ba…plopii. Copacii aceia fără de care cred că ne-ar fi zăpăcit temperaturile ridicate şi soarele care prăjea pe tot timpul verii. Nu-mi puteam da seama cum o fi fost amplasat acel conac, în condiţiile date, cert era că nu aflai apă pe un areal de câţiva km pătraţi. Ce să vă mai spun, în acea vară, în acel loc, a picurat puţin prin 16 august şi cam asta a fost…ploaia. Să menţionez că au trecut opt zile până la prima baie şi aia cu apa rece adusă de-o cisternă?
Şantierul aşa era conceput să ne umple tot timpul. Erau multe de făcut, multe de organizat ţinând cont că nici “organizarea de şantier” nu era organizată, dar mai ales ne aştepta o muncă destul de grea, doar de aceia am fost trimişi aici. Şi fiind un şantier al muncii patriotice, era evident că nu lipseau programele “patriotice”, brigăzi de agitaţie, coruri, gazete de perete, concursurile de :cel mai frumos cort, cei mai buni la fotbal, la recitări de poezii, ca în final, punctele cumulate din notele primite dădeau clasificarea brigăzilor. Pentru muncile executate se lua în considerare valoarea zilei muncă. Tot pentru a fi rezolvate toate problemele care priveau situaţia şcolară a brigadierilor, examenele de corigenţă din acel an au avut loc cu mult înainte de termen. S-a făcut acest demers deoarece se considera că elevii care erau constituiţi în brigăzi, ar fi fost incompatibili cu calitatea şi demnitatea unui brigadier-patriot să fie corigent, să participe la munci …patriotice. Unde s-a mai auzit ca un patriot să fie corigent? Deci situaţia acestor elevi trebuia să fie clarificată, adică să nu existe nici-un corigent care, Doamne – feri, să ajungă ca săpatul lui să fie nepatriotic pentru că se simţea mizerabil deoarece era corigent. Pentru a le ridica elevilor ce plecau pe şantier moralul nu s-a mai făcut caz de cunoştinţele, ştiinţa sau neştiinţa lor la examenul de corigenţe dat adhoc, au fost trecuţi toţi în corpore. Nu ne puteam prezenta pe şantier, să ne facem de râsul ţării cu brigadieri care să aibă corigenţe sau situaţii “neclare”. Cred că puteţi înţelege eforturile…profesorilor de-ai trece…şi pe acei care cu puţine zile în urmă au fost catalogaţi corigenţi. Ei bine, această noţiune pe un şantier patriotic era incompatibilă. Deci…
A venit şi ziua în care ne-au prezentat muncile, sectoarele unde urmau a se desfăşura, pretenţiile la calitatea muncii, ce mai ne-au dat de lucru, reluă povestirea Ion, din ce constau de fapt aceste activităţi ale Şantierului Naţional-Oltenia, mie mi-a părut rău că am fost unul dintre cei convinşi a acţiona patriotic pe acel şantier. Erau munci pe care de acum noi trebuia să le finalizăm cu elevii de liceu, brigadieri, componenţi ai Brigăzii Maramureş. Cu toate că sculele cu care urma să “acţionăm”, nu erau încă sosite în şantier, eu cel pedepsit, neoficial “detaşatul”, urma să decid asupra lucrărilor care necesitau în speţă, mâna de lucru a elevilor noştri, a brigaderilor maramureşeni.

Cu toate că existau pe acel şantier cumuluri de lipsuri de toate felurile, lipsuri care îngreunau mult munca dar şi condiţiile de viaţă ale brigaderilor, noi eram patrioţi şi “micile jertfe” erau necesare pentru a putea umfla realizările finale.. În acest sens, adică asupra lucrurilor negative sau efectelor negative ale acestei activităţi, era imposibil să ne exprimăm, deoarece era….interzis pe un şantier de muncă patriotică. De fapt aceste aspecte negative, s-au materializat în cumuluri ale indolenţei, mai ales din partea acelor persoane, care în ţinutul lor şi-au dorit şi au “primit industrie” şi nu ştiau ce să facă cu ea, nu cunoşteau la ce era bună, sau se comportau absolut iresponsabili în munca pentru care erau bine plătiţi. Am fost total nedumirit de ce s-a făcut atâta tevatură pentru acest Şantierul al Tineretului, abuzând de acel patriotism impus elevilor, şi aici vorbim de acei elevi care erau din clasele a douăsprezecea. Ei trebuiau să presteze aceste munci care nu reclamau nici pe departe o asemenea desfăşurare de forţe. 1500 de elevi şi 500 de cadre didactice, dintre care aproape jumătate erau cadre didactice universitare. Lor li s-au oferit munci de genul : descărcarea de vagoane, curăţarea în jurul benzilor de transport a cărbunelui căzut de pe ele, amenajarea unor barăci pentru cine v-a veni după noi. Poate singura lucrare care mi s-a părut justificată pentru asemenea tip de muncă şi asemenea mobilizare şi efort, a fost aducţiunea apei pentru Mina Pinoasa. De altfel pentru aceasta am şi optat cu toţii, brigadieri şi conductori tehnici. Lucrarea consta dintr-un şanţ de 4,5 km adânc de 1,5 m, în care se vor monta conducte de 6 şi 8 ţoli şi probarea reţelei asamblate. Acum gândindu-mă în urmă şi această vastă lucrare era o deturnare a muncii şi a forţei de muncă, deoarece trecea prin patru sate, care din această conductă urmau să se aprovizioneze cu apă. Oamenii locului, în “marea lor hărnicie”, au refuzat să-şi sape şanţul pentru aducţiunea apei în casele lor. Pentru această corvoadă a trebuit să fie mobilizaţi elevii din Maramureş care trebuiau să le introducă apa în casele lor. Ca ori ce lucru făcut “de ochii lumii” Mina Pinoasa a funcţionat cu “intermitenţă” vre-o şase ani după care s-a închis. Nu trebuia nimănui. Apa în schimb ce alimentează satele, prin care a trecut conducta ce au instalat-o brigadierii Maramureşului, funcţionează şi astăzi după mai bine de 30 de ani. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceste lucrări sunt favorizante pentru administraţiile locale de prin partea locului, deoarece pe parcursul săpării şanţului pentru conductă, traseul a primit multe devieri de la “drumul cel mai scurt dintre două puncte”. Un viceprimar dacă n-am vrut să trecem prin pământul său, ne-a ieşit cu neamurile cu topoarele “să rezolve” devierea de care el avea nevoie. Pe parcursul derulării lucrării am constatat nenumărate marcaje şi ţăruşi ce atestau multitudinea de măsurători şi drumuiri făcute în ultimii 10 ani, peste 6, dar nimeni din partea locului “n-a îndrăznit” să atace o asemenea lucrare, care avea un asemenea volum uriaş de muncă. Probabil că, domniile lor, considerau că era mai comod să nu faci nimic, decât să te apuci şi să îţi sapi şanţul pentru propria aducţiune de apă, cum au făcut oamenii noştri din satele maramureşene. Şi înmiit a fost mai comod, să mişti doar degetul acela, prin care aveai puterea să mobilizezi oameni din Maramureş care să îţi rezolve ţie problemele acelor care nu doreau să muncească, din Oltenia.
Eram cu brigadierii mei, continuă povestea Ion, în spatele termocentralei de la Rogojelul, loc unde am ajuns cu săparea şanţului mai sus pomenit, când zăresc elevul pe care l-am lăsat de planton în cortul brigăzii în care aveam toate lucrurile personale, tot avutul nostru…neîncuiat. Elevul era de numai 83 de centimetri înălţime şi venea în mare fugă, după dimensiunile lui, înspre mine.
– Tov conductor tehnic (denumire de cod ale cadrelor didactice pe şantiere) vă cheamă tov. Lupu comandantul taberei.
– Şti pentru ce? Arde ceva? S-a furat ceva? Este vre-un accident?
– Nu, nu ştiu, dar a spus că este foarte, foarte, urgent. Cu aceste “precizări” nu eram “nici în car nici în căruţă”. Până în acea zi n-am auzit să fi fost chemat un cadru didactic în tabără deoarece nu exista nici o posibilitate de-a le onora.

Chiar dacă aş fi avut această dorinţă, după cum spunea brigadierul nostru, nu aş fi putut realiza lucrul acesta, şi după cum mă lămurea plantonul de lângă mine, nu era nici un mijloc de transport, nici o posibilitate de deplasare pentru asemenea distanţe. Doamne feri de accidente că nimeni n-ar fi avut cum transporta un accidentat la Tg. Jiu la peste 18 km. Mă gândeam că dacă totuşi a fost făcută această cerere probabil că justifica asemenea pretenţie prin evenimentele care se derulează, sau care urmează a se întâmpla. Mi-am luat inima-n dinţi, lăsând elevii în custodia celorlalţi colegi, cu precizările de rigoare. În acelaşi timp gândindu-mă pe unde voi afla un drum mai scurt, că să pot parcurge traseul până în tabără, traseu de peste 15 km. Coborând de la locul de unde săpam, la drumul de acces al termocentralei Rogojelu, speram ca pe acest drum care trece şi pe lângă tabăra noastră, să fie parcurs de un mijloc de transport, care să-mi permită în primul rând scurtarea timpului de deplasare şi calea cu vre-o câţiva km. In consonanţă cu dorinţa mea apare un tractorist care “mergea în direcţia bună” . Evident că m-a luat şi pe mine deoarece, pe raze de kilometri aici nu vedeai o faţă de om. Înainte de-a urca, ca un îndrăgostit de tehnică, am făcut o “revistă” noului tip de tractor U-650 care recent a luat Medalia de aur la Leipzig. El era mândria românilor. Urc în frumosul tractor care, prin acele coclauri era destul de prăfuit. Începem un dialog “de prezentare” prin care am aflat despre tractorist că era din Dej, a fost “detaşat” să lucreze aici deoarece nu prea mergea termocentrala cum era proiectată. Au adunat aici specialiştii termo şi electro-energetici din tot Ardealul, pentru a readuce instalaţiile la o funcţionare acceptabilă, dar de această dată cu cărbune inferior calitativ (era “invenţia răposatului” care ne-a costat numai noi ştim cât “prefacerile” dar şi refacerile prefacerilor, pentru repunerea în funcţie a celor ”refăcute”).
– Apoi atunci de ce nu eşti la instalaţiile din termocentrală? Îl chestionă Ion.
– De asta am venit, dar ăştia de aici când au văzut că trebuie să preluăm noi instalaţiile, pur şi simplu ne-au lăsat acolo şi ei au dispărut. Cu alte cuvinte: “Aţi venit voi, ne odihnim noi” .Când am văzut aceste “apucături” am renunţat să fac o asemenea manevră. Am profitat că am carnet de rutierist şi, asta fac. Dacă preluam instalaţiile aveam “posibilitatea” să nu mai văd niciodată Ardealul.
– Multe ciudăţenii mai sunt în ţara asta. Pe moment m-am decis să-i mai pun o întrebare, se destănui Ion. Avea, de jur împrejur pe bordul tractorului, sub parbriz, diferite sticluţe cu diferite conţinuturi lichide care la prima impresie părea apă de colonie. Parcă era o expoziţie cu vânzare. Domnule îmi spui şi mie ce faci cu sticluţele acestea? Ce conţin aceste flacoane ?
– Exact ce scrie pe ele. Nu mă pot abţine:
– Foloseşti atâtea tipuri de parfumuri (să fi fost, nu credeţi, peste cincizeci de sticluţe).
– Eu. Feri Doamne, chiar că nu-mi plac de loc.
-???
– Domnule ce vârstă-mi dai?
– Păi vre-o 28-30.
– Cam pe acolo. Eu nu sunt căsătorit şi rar, rar de tot, mai merg şi eu la câte o femeie. Ca s-o scurtez, pe ele le las să-şi ia un parfumul care le place. Cu acela se dă pe trup, apoi putem face şi noi dragoste.
-???
– Ne mai întâlnim. Mai povestim. N-am observat că tehnicianul, termo-energeticianul, acum rutierist, m-a introdus deja în tabără. M-am prezentat la comandant. S-a adeverit că problema ivită reclama oarecum prezenţa mea acolo, poate nu era chiar aşa de stresantă, dar şi cealaltă era adevărată că dânsul a uitat pur şi simplu că noi, tabăra de muncă patriotică, nu aveam mijloace de transport, numai pentru dus la muncă şi de adus de acolo. În rest maşinile erau proprietatea Combinatului Miner Oltenia care le folosea pentru necesităţile sale. Cu scuzele de rigoare mi-a prezentat situaţia. În ziua următoare şi-a anunţat vizita Secretarul General al UTC – tov. Grozăvescu, omul care va fi detronat de Nicu Ceauşescu devenind noul ministru al noului minister al tineretului.