Tovarăşul Grozăvescu (numele este autentic) dorea să viziteze pe cei mai buni brigadieri de la Şantierul Naţional Oltenia care în acel an s-a întâmplat că era cel mai mare şantier al tineretului din ţară. Cum nu erau alţi mai grozavi pe şantierul nostru, Comandantul Taberei s-a decis ca la noi, de brigada noastră să fie primit tov. Ministru al Tineretului, adică maramureşeni.
Ca să nu vă storc de bani ca şi să consumaţi alte băuturi, zice Ion, vă spun că locul ales pentru primirea tovarăşului ministru (loc ales fără nici-o regie, ceia ce atunci era considerat de neacceptat, o întâlnire a unui ministru fără fast) a fost intrarea în satul Roşia de Jiu, unde se mai putea încă ajunge cu maşina. Restul drumurilor au fost săpate de noi ca să facem loc conductei. Era prima oră când am văzut şi eu un ministru cu problemele tineretului, ministru care stătea pe buza şanţului săpat de ei şi se întreţinea cu elevul Bilă şi celorlalţi brigadieri, Olteanu, Tămaş etc, elevi ai Liceului Nr. 2 (clasa regretatei doamne prof. Şanta) din Baia Mare, îşi spuneau bancuri, după ce au abordat şi unele probleme de strictă necesitate care îi privea pe ei. (peste un an liceele tehnice se vor reduce de la 5 la patru ani) “Întreţinerea” a durat ceva mai mult de o oră. Printre altele am aflat şi unele lucruri incredibile, care se petreceau cu unele personaje din elita partidului, lucruri ce se făceau ori erau provocate de aceştia. Aceste destăinuiri erau atât mai neaşteptate şi totodată bulversate, nu numai pentru omul de rând ci pentru ori cine, încât nu le-am comentat niciodată cu nimeni, întrucât unele dintre aceste manifestări erau teme pe care se făceau bancuri ce cuprindeau pe acei şefi, bancuri ce erau hilare. Atunci mi-am dat seama prima dată că şefii noştri habar n-au despre noi, despre popor şi aspiraţiile noastre, iar noi nu aveam habar ce “realizau” dânşii “în numele binelui nostru”. Adevărata noastră mândrie a fost că, tovarăşul ministru, a căutat spiritualitate şi parteneriat de discuţii şi bună dispoziţie doar la noi la moroşeni, pentru puţinul timp care l-a avut dânsul de risipit. Aici a aflat probabil dânsul ce-l interesa. N-am văzut un om mai distins, destins şi mai afabil, în persoanele care deţineau un asemenea rang, în “confruntarea” cu persoane de rând, modeste, vorba lui Băsescu-normale. Toată “consultarea”, schimburile de impresii, ne-a părut sincere şi această întâlnire nouă ne-a fost benefică. După acest gest de încredere şi certificarea faptului că eram ce-i mai buni, de aici, din acest cap al lucrării noastre, un coleg propune să nu ne mai deplasăm la locul unde am lăsat lucrul, să începem, de astăzi, să continuăm munca din această parte a lucrării. Până atunci, aveam obiceiul, ca în locul în care urma să săpăm, să facem o minimă recunoaştere a terenului. Rolul acestor “cercetări” avea de fapt un singur scop de-a afla un loc, de unde să ne putem aproviziona cu apă. Ne gândeam noi că în plin sat, este aproape imposibil să nu găsim o sursă de apă. Presupunerea a fost bună. Am găsit o fântână într-o curtea unei case care părea foarte liniştită. Am bătut în poartă. Nimeni, nimic. Am strigat, ioc. Am mers atunci la fântână şi chiar am scos o găleată de apă, când, ne-a izbit organele olfactive o duhoare veche din compuşi ai mai multor mizerii, duhoare stătută pestilenţială, persistentă şi penetrantă, care ne-a inundat nările. Ne-am uitat înspre direcţia din care a venit oribilul miros şi atunci am realizat că uşa casei s-a deschis. În prag a apărut gazda casei, femeia. Din direcţia ei, din casa a cărei uşă a deschis-o, venea pestilenţialul miros. Cu gâtlejurile uscate, cu buzele crăpate de sete, cu nasurile răsucite de duhoare, ne-am luat sculele şi am plecat să începem munca de unde am lăsat-o înainte de vizita tovarăşului ministru Grozăvescu. Până atunci nu am pus prea mult credit pe poveştile acelor bărbaţi care dacă au fost refuzaţi de o femeie, povestea cu greaţă parcă Ion, sunt numeroşi bărbaţi care le bârfeau de regulă femeile, din invidie, pentru că au fost refuzaţi şi suportau greu, în orgoliul lor de bărbaţi afrontul. Atunci automat “strugurii deveneau acri” toate femeile deveneau…c…ve. Întâmplarea de atunci mi-a readus aminte de tehnicianul energetic venit din Dej, aici tractorist, şi multiplele sale sticluţe cu “apă de Kolonia”
Au trecut 30 de ani de atunci, am ajuns în secolul 21 în mileniul III şi am poposit la una dintre societăţile comerciale fanion ale oraşului. Era mare agitaţie. Secretarele au deschis geamurile, făceau curent, împrospătau aerul în care a stat câteva minute un cetăţean sosit cu materiale din aceleaşi locuri despre care povesteam, de acolo de unde efectuam acum treizeci de ani o lucrare cu brigadierii şi am fost nevoiţi să-l părăsim datorită neglijenţei şi a nu agrea igiena personală de către acei oameni. Se pare că prin acele locuri curăţenia nu prea este preţuită şi probabil că nici nu se face mare tam-tam pe această temă, aceasta fiind cauza care ne-a obligat să ne părăsim obiectivul.
– Cum ştiu unii să ne strice cheful, interveni Vasile. Hai să mergem şi noi acasă. Cu poveştile astea ne-ai “răsucit” nasul şi pofta de mâncare..

17 ianuarie 2004

Tată

Sunt destul de supărat pe băimărenii de astăzi. Sunt supărat pe ei deoarece nu observ pe feţele lor un zâmbet perpetuu care să-i însoţească constant şi continuu pe fiecare. Este demonstrat că ori ce generaţie a avut şi va avea idealurile sale. Şi noi, generaţia matură de acum, le-am avut pe ale noastre care acum, parte din ele, sunt împlinite şi de aceia aş fi dorit ca toţi cetăţenii acestui municipiu să ne bucurăm de ele. Pentru acei care nu le cunosc, parte dintre acestea, sau nu le-au cunoscut desigur că nu vor reacţiona cu mult doritul zâmbet nefiind în cunoştinţă de cauză. Dar oare dânşii nu sunt curioşi să ne afle care sunt motivele bucuriilor noastre, idealurile pe care noi le-am avut şi care parţial s-au împlinit? Atunci să vă dezvălui câteva.
Prin ’57 patrusprezece copii, de patrusprezece ani, au ajuns în aceiaşi zi în Baia Mare. Dacă vi de la ţară într-un oraş, este firesc să te impresioneze schimbarea localităţilor. La oraşe în anumite privinţe există o oarecare ordine altfel concepută decât acele cu care erau obişnuiţi şi se respectă obişnuit la sate. Străzile aici au fost “tăiate” într-un anumit fel, dispuse într-o altfel de ordine, după alte considerente. Şi casele din oraşe păstrează o altă ordine fără a se face prea mult caz de punctele cardinale. Copacii care străjuiesc marginile străzilor oraşelor, nu produc fructe numai frunze (mare risipă). Drumurile sunt placate cu piatră de râu, lespezi, pavele sau asfalt (în oraşul Năsăud pe vremuri străzile erau “placate” cu bitum curat şi vara când dădea căldura…). Astea toate te duc în “cuibul” acela care se numeşte CENTRU, şi care la unele oraşe medievale era chiar nucleul cetăţii. Acesta este o caracteristică a multor oraşe vechi. De multe de ori cam tot ce este frumos în acel oraş, a fost construit până la impactul cu zilele de astăzi. Acel nucleu medieval şi uneori: voievodal al oraşului, îi dă caracter personal al lui.

Oraşul este dotat cu toate utilităţile, cu lucruri sau instalaţii care la ţară nu se găsesc, şi aşa cum pomeneam poate că aceste utilităţi, arhitectura, monumentele, se implementează uneori în felul de-a fi pe locuitori oraşului respectiv. În schimb, cum te îndepărtezi de acel nucleu, de centrul oraşului,, dispar diferenţe dintre fostul tău sat şi ORAŞUL care de azi te-a primit. Pe vremuri partidul comunist avea un ideal de-a face “să dispară diferenţele dintre oraş şi sat” Din câte se vede tare puţine trebuiau să dispară din aceste oraşe pentru a deveni din nou sate. Este posibil că tovarăşii comunişti să fi dorit ca aceste lucruri să se petreacă invers. Ori cum, dânşii au uitat să-l studieze pe Nicolae Iorga, de a cărui moarte năprasnică făceau mult caz, dar se prea poate să-l fi urât mai mult decât “l-au preţuit”. Marele savant spunea că: ” în România ori ce oraş este un sat mai mare, în Ungaria, Olanda, ori ce sat este un orăşel”. Din toate acestea se pare că unele lucruri au fost încurcate definitiv. Pentru unii, care şi-au făcut obiceiul de-a da citate, enunţau aceste citate “pentru a da impresie culturii ce no deţineau”. Uneori locuinţele construite în oraşe, cu predilecţie acelea din afara perimetrului centrului oraşului, erau de mai proastă calitate ca ori care casă din satele noastre. Gara oraşului nostru de pe atunci, din anul menţionat mai sus, era aproape identică cu baraca de pe Valea Mare făcută pentru muncitorii forestieri, cu deosebirea că aceia era mai solidă, construită din lemn în mucuri, fiind mult mai îngrijită. Ca să ajungă “persoanele” acelea patrusprezece în Colonia “Petre Gheorghe” azi cartierul Săsar, din gară, ştiut că pe atunci în Baia Mare nu existau numai două poduri, trei dacă îl punem şi pe cel de la URBIS-ul de astăzi, merge-ai cu birja în CENTRU oraşului, lângă “Vinclu” unde exista o parcare pentru aceste atelaje care te ducea cu trei lei/km. Râul Săsar era un pârâu anemic acidulat cu o culoare roşiatică. Malurile sale erau cele mai infecte meandre roşii transformate în “groapa generală de gunoi a oraşului”. Aerul era irespirabil şi-ţi inunda plămânii cu mirosurile emanate Fenixului, de resturile aruncate pe malurile Săsarului, ale scurgerilor acidulate din vasarâşurile celor cinci mine care funcţionau în acele vremuri. Adăugaţi acestora şi mirosurile pestilenţiale emanate de abatorul oraşului (lângă Siromex). Cum spuneam mai înainte, drumurile ce părăseau Centrul nu aveau îmbrăcăminte asfaltică de aceia să nu vi se pară deplasată remarca unui doctor care spunea: “am avut ani când erau mai mulţi silicozişti în oraş, oameni care n-au lucrat niciodată în băi decât silicozişti din minerit”. Aşa poate vă poate imaginaţia vă va ajuta să înţelegeţi cum era atmosfera în oraşul nostru când maşinile care “construiau socialismul” ridicau tonele de praf ce le conţineau “drumurile” noastre.
Din cei 14 copii de altădată, care lună de lună fugeau din oraş acasă, acolo părinţii le mai aplicau câte-o corecţie după care îi readuceau înapoi. “Decorul” dezolant al “oraşului” de atunci, debusola psihic pe ori cine. Nu cred că atunci să se fi folosit cuvintele”oraşul meu drag” de către cineva. Iar acei care au crescut şi copilărit la sat, aici au văzut doar mizeria şi “comedia umană”, fără să ştie că ar fi fost unul Balzac, şi el puternic impresionat de aceste ”stări orăşeneşti” care se vor materializa într-o carte deosebită. Deci pentru noul venit în acest ţinut, pentru acel om, în nici-un fel oraşul acesta nu putea fi localitatea în care el se va califica şi cultiva numai datorită faptului că era locuitorul acestui oraş.
Încerc să vă “ilustrez” o imagine. Podul Unirii. În faţa Universităţii unde stă poliţistul dimineaţa să ne prindă pe acei care nu trecem corect, la numărul 74 de pe Victoriei, exista o construcţie hidrotehnică, care permitea apei din conducta de scândură să evacueze apa la vedere printre-un canal ce ar fi trecut prin spatele blocurilor din partea dreaptă de pe Str. Victoriei până la RFN unde o altă instalaţie reintroducea apa în conducta de scândură. De la această instalaţie se cobora în ceea ce pretenţios i-am putea spune albia Săsarului şi prin diferite exchibiţii, urcări şi coborâri ale meandrelor râului puteai ajunge în spatele Poliţiei Municipale de astăzi (atunci era miliţia regională). Cam în dreptul Podului Unirii (de astăzi) se arunca, ce obişnuit se aruncă din vagonetele care ieşeau din galeria Valea Roşie, vagonetele a căror linie era chiar Str. Ciocanului (azi Iuliu Maniu), stradă cu nume dar care de fapt nu exista deoarece toată porţiunea era ocupată de acea linia ferată a minei. Pe lângă ea nu se putea circula nici măcar cu piciorul.
Astăzi că ne-am scăpat de toate aceste mizerii, de murdării şi resturi, de bălţi cu ape roşiatice, de gunoiul oraşului, chiar din oraş, dacă toate acestea nu mai există de ce nu zâmbiţi când plămânii nu vă sunt agasaţi de acizi şi prafuri, de bacterii şi alte porcării?! Nu aţi cunoscut asemenea mizerii? N-aţi ştiut care erau angoasele şi agenţii activi care ne măcinau sănătatea? Acum le ştiţi ! Şi fiecare meritaţi acest zâmbet. BAIA MARE merită acest zâmbet.
Cauza pentru care eu nu zâmbesc, şi chiar sunt îngrijorat de acest fenomen, este chiar titlul acestei pastile. Mai sunt încă unii tineri care se mai plimbă ţinându-se de mână. Mai vezi şi tineri căsătoriţi care se plimbă ţinându-se de mână în timpul plimbărilor. Dar extrem de rar se mai văd părinţi care-şi plimbă propriile odrasle ţinându-i de mână. Şi mai ales nu se văd nicăieri taţi care să-şi poarte pruncii ţinându-i de mână. Ce s-a întâmplat că taţii de acum de nu-şi oferă partea lor de educaţie stradală copiilor? Să fie numai vina maşinilor care ne inundă ? Se schimbă continuu toate: obiceiuri, norme, dar chiar şi sentimentele să fie în schimbare? Nu cred. Dragi taţi care aveţi posibilitatea şi asemenea prunci, vă fac o mică destăinuire. Pentru mine ca băiat, cele mai emoţionante evenimente ale copilăriei mele au fost foarte puţinele plimbările de atunci, de mână cu tata. Discuţiile erau…între noi… bărbaţii. Răspunsurile aşişderea. Nu-mi imaginez o mai mare frustrare, decât ca un copil să nu beneficieze de dreptul său la plimbările cu TATA.
6 ianuarie 2005