Ura este unul dintre cele mai puternice sentimente umane, manifestat prin ostilitate, atitudine duşmănoasă faţă de cineva sau ceva, duşmănie, vrăjmăşie, detestare. (Mic dicţionar enciclopedic) Opusul urii este dragostea, simpatia.
Din punct de vedere lingvistic se pare că lucrurile sunt clare. Dacă luăm şi citim în”Cartea Cărţilor”-Biblia constatăm că acea CARTE cu peste 1500 de pagini, mărunt tipărită, este un îndrumar a ceia ce ar trebui să fie dragostea, adică credinţă, iubire pentru aproapele nostru, toleranţă, bună intenţie, conciliere. Dacă te uiţi prin dicţionare, prin câte găseşti, constaţi cu stupoare că în dreptul cuvântului DRAGOSTE nu scrie cuvântul uman. Din simpla observaţie se pare că de iubit pot iubii şi alte fiinţe nu numai omul, dar de urât omul este singura fiinţă capabilă de asemenea sentiment. Dacă ne uităm şi la posibilitatea de-a păcătui, constatăm că ura se metamorfozează din pizmă, invidie. Aceste sentimente provin de fapt din:”a râvni bunul altuia” care ne provoacă ciudă, invidie, necaz. Deci noi nu am fost capabili să constatăm că omul acela este mai bun ca noi, mai deştept ca noi, mai harnic ca şi noi, noi ne-am limitat la ce a reuşit să dobândească şi nici nu ne trece prin cap să ne gândim la cât a muncit omul, câte eforturi şi renunţări a suportat tipul acela ca să dobândească ceia ce nouă ne-a adus pizma asupra sa. Ce este foarte trist că prima dată ura se cuibăreşte în suflet uneori, chiar înainte de-a dobândi dragostea. Şi nu ne dăm seama că anihilarea propriei persoane vine de la: “ce are ăla mai bun ca mine, sau ce are aia mai bun ca mine că X l-a preferat pe el (pe ea)?!” Foarte plini de EUL nostru, nu realizăm răspunsul la acea întrebare. Dar până aici OMUL a fost şi este UNIC. De aici se vor regrupa după naţii, religii, pregătire, stări materiale şi unde nu s-au mai descoperit motive de ură pentru aproapele nostru?

Istorici ne îndeamnă să ne asumăm istoria şi nu să ne căutăm prilejuri de vrăjmăşie, de ură. Se pare că aceste sfaturi sunt bune doar pentru acei care le dau, deoarece se constată că unele motive de ură germinează uri multiple şi în domenii neaşteptate. Dacă putem?!
Coborând la “oile noastre” şi fiindcă suntem şi în MARAMUREŞ unde se spune că “ori ce insignifiant poate face rău dar binele numai cine-i DOMN” . Acest domn perpetuu şi întotdeauna ASUPRA noastră este numai DOMNUL NOSTRU, BUNUL DUMNEZEU. Ceilalţi, şefi, neamuri, fraţi, politicieni, nu vor muri niciodată, sau nu îşi vor strica cheful lor chiar dacă vor şti, şi cunoaşte, că oamenii mor de foame.
Politica de astăzi, ca şi cea de ieri, trăieşte doar din ura ce o seamănă. Nu s-au văzut planuri de aduce la nivel de bunăstare a acelor care:”n-au nici-o stare”. Aceştia sunt în ţara în care s-au născut ca şi cum ar fi un emigrant fără acte. N-au nici-un drept. Nu s-a auzit niciodată să se construiască case care întâmplător să poată fi achiziţionate şi de cei săraci. Nu contează că o bombă atomică v-a costa 130 de miliarde de dolari, ea se va construi, dar case de 20 de milioane lei ne va fi ruşine să le facem. Nu ne-am gândit că unii iau micul dejun-pe banii statului-care costă zeci de milioane şi aţii umblă cu o bucată de fier vechi în spate, care vândută îi va aduce două cornuri cu susan. Puţin pentru o foame cronică. Dar nici acei care sunt plătiţi n-au “reuşit” încă să “departajeze” muncile de scurtă durată şi cu complexitate mică care pot fi executate şi de unul care nu este în plenitudinea forţelor sau are un oarecare handicap care-l reţine de la alte tipuri de munci, sau de la calitatea de-a fi angajat. Acesta ar fi un serviciu mai bun decât “supa săracului” care este sărăcită de alţii înaintea lui. Nu ar fi rău să mai “întremăm” şi disciplina socială, artificial întreţinută pentru a fi paravanul altor indiscipline mai mari. Dacă fiecare dintre acei cărora noi le-am oferit binele şi-ar “pierde” cinci minute zilnic cu:”Ce bine am făcut azi pentru cei mulţi?” n-am avea nevoie de cârpele putrede primite de “ajutoare” sau unele “pachete alimentare” din care reuşesc a face acea tuşare pe feţele tuturor ziarelor din Vest, ca şi curiozităţi animalice ale românilor.
Toate acestea sunt mană cerească pentru politicienii de ori ce culoare. Dacă mai socotim că mai sunt şi alte naţii, luptăm pentru drepturile “noastre” ceilalţi….să se înscrie în partid. Unii şi-au luat şi confesiunile de revindecat şi alţii care se numesc sindicate, atacă problemele după profesiuni. Cum vi se pare o ţară care are cel puţin doi combatanţi care ne propun lupta ca mijloc de trai, exact ca pe vremea când eram…vânători, pescari. Era o lozincă pe vremuri:”nici muncă fără pâine nici pâine fără muncă”. Viaţa ne-au transformat-o în luptă perpetuă. E adevărat că nu cu arme legale. Una-i să ai o funcţie care-ţi permite medic personal şi alta-i să “prinzi” într-o lună medicamentul care ţi-ar permite o respiraţie normală sau o participare cât de cât normală în comunitatea din care faci parte. Geaba. Nu contează câte picioare ai, cum stai cu foamea, trebuie să lupţi…pentru bunăstarea altora! Acesta-i traiul care ni se propune de către cei ce ne conduc, în marea lor dragoste, faţă de acei care le-au oferit totul…fără să le ceară nimic. Cu câtă dragoste sunt “investiţi”. Ce este dureros că nici la biserică nu te lasă să te rogi în linişte. Ori ce aparat de filmat îi “deplasează” în ori ce loc. De, sunt ai noştri!
Ori cum am învârti-o oraşul nostru şi când avea denumirea de RÂUL DOAMNELOR (Rivulus Dominarium) şi atunci se referea la minerit. Sigiliul, denumirea, ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau mineritul şi domeniul lui. Acum cineva a jurat că-l desfiinţează şi se pare că nu mai are mult. Probabil de la mineriade se trage ura aceasta pentru mineri, mineriade la care minerii din bazinul nostru n-au participat. Cu toate acestea mai sunt şapte mii de mineri cu perspectiva ca în anul să mai scadă vre-o două. Este exact aşa cum ţi-ai urî părinţii, bunici, de care tot nu poţi să te lepezi. Este deosebit faptul că ocupaţiile din municipiul nostru s-au diversificat, dar încape toată lumea în el. Puţini au considerat aşa. S-au distrus şcolile de profil, specialiştii din acea branşă şi în general cam tot ce a aparţinut mineritului şi din câte ştiţi a avut o bază materială puternică, bază care nimeni nu poate spune în ce s-a metamorfozat. Despre statuile celor care aveau două nopţi şi-o zi, una dintre ele mai arată aşa cum trebuie. Cealaltă zi de zi este mutilată de cine poate şi stânca din Parcul Oraşului, care a fost perforată cu prima maşină de perforat Flottman în 1912 se descompune natural. De fapt am mai distrus un monument, al ostaşilor sovietici, care era ridicat pentru faptele de bravură ale Frontul ucrainean în care atunci era încorporată întreaga armata română la acea dată. Facem aceste lucruri într-un oraş unde statuile monumentale sunt puţine. Dacă urâm, ura ne orbeşte de aceia nu mai vedem ce mai trebuie de făcut.

16 ianuarie 2005

Se puteau întâmpla şi acestea…

– Nepoate, cum îţi mai spuneam şi altădată, ca să nu zic “tot timpul”, vântul care “spală” Ferneziul, mai “spală” şi alte văi din ţara asta şi una dintre ele este Valea Someşului. Cu câtăva vreme în urmă, mai precis chiar în timpul războiului care a fost acum vreo şaizeci de ani, atunci când lumea “s-a obişnuit” să moară pretutindeni, mai exact spus: când moartea era omniprezentă, chiar atunci, s-a brodit să se nască un copil. Un suflet. “Salonul” în care s-a născut era o pivniţă a cărui uşă era camuflată cu multe rânduri de trujeni. În spatele casei, în a cărui pivniţă s-a născut copilul, erau amplasate tunurile ruseşti care “întâmpinau” nemţii baricadaţi în buncăre bine făcute. La fiecare bubuitură a tunurilor, pământul care lega pietrele din care erau zidiţi pereţii pivniţei se scurgea ca nişte râuleţe maronii dintre pietre, formând pe pardoseala din pământ nişte ridicături care semănau cu muşuroaiele de furnici, atât doar că acele vietăţi nu trăiau în întunericul pivniţei. La patru ani, îşi continuă povestea bunicul, copilul a observat că “mintea i-a făcut ochi”, fenomen similar, se poate spune, de atunci avea primele amintiri ale întâmplărilor de care-şi aducea aminte. Trezirea aceasta nu cred că avea ceva cu aerul tare care “le spăla” feţele acelor persoane care placau într-o maşină carosată, alături de diferite mobile vechi şi de acei care-i ajutau la acea operaţie de strămutare din locurile natale. Familia copilului se muta pe Valea Mare “trimişi” în acel cătun unde “imperiul lupilor” n-a fost naţionalizat încă de proaspăta orânduire proletară şi unde mistreţii se luptau cu mult curaj cu acei oameni care se numeau vânători. Aici, de fapt, nu familia băiatului era mai aproape de natură, în acest cătun natura venea peste ei.