E mai comod aşa. Este priveliştea cu care încearcă să-i deruteze pe acei care ar încerca să le citească gândurile. În fapt nu este aşa, deoarece majoritatea „indiferenţilor” au citit şi astăzi horoscopul. De ce?. Pentru a ne afişa acest „obrăzar” de care mulţi nu-şi dau seama că „exersând” o viaţă unele sentimente care ne stăpânesc, se desluşesc pe faţă, mici cute ale trădării sentimentelor respective pe care toată viaţa ne-am străduit să le ascundem. Intimitatea, unii o confundă cu acţiunea de-a ascunde tot ce crede individul sau tot ce se poate. O fi şi aceasta o formă de comportament, dar cum se face că alţii îşi „prezintă” ostentativ până şi buricul ? Poate ne agăţăm prea mult de formă şi mai puţin de adevăr dar „capacitatea” unora de cunoaştere se rezumă doar la forme, fondul fiind într-adevăr gol.
Viaţa i-a oferit multe lecţii şi lui Luky, ca tuturora de altfel. Unii le-au înţeles şi unde au greşit caută, dacă se poate, să nu mai repete acele greşeli. Alţii continuă până „dau cu capul în gard”. Luky nu a venit aici să critice, el a ajuns acolo unde vârsta omului îţi permite un aer de superioritate asupra celorlalţi semeni cu care şi în jurul cărora ai trăit, sentiment din care reiese că eşti împăcat şi cu restul de viaţă pe care-l mai ai, dar mai ales cu pasul ultim. Împăcarea de sine şi cu Dumnezeu este o stare superioară al restului de viaţă, care uneori te duce la judecăţi excepţionale dar şi la o linişte interioară de nezdruncinat, care de cele mai multe ori îi descumpănesc pe majoritatea oamenilor care te înconjoară.
Pare ciudat, dar niciodată în viaţă n-a simţit că are atâta stabilitate în suflet câtă posedă acum, stabilitate care ne impune o linişte interioară pe care n-o mai bulversează lucrurile sau fenomenele citadine. Acum cuvintele:”va fi cumva” emană exact starea de mulţumire interioară care ne domină şi pentru unii este de necrezut, se manifestă chiar şi asupra acelora care sunt incluşi în acel „va fi cumva” cu toate că ei nu-şi explică în ce fel va fi. Poate că unii ar fi înditruiţi să creadă că în momentul în care emitem asemenea gânduri „suntem la capătul aţei” . Şi asta poate fi adevărat, dar starea aceasta au avut-o şi alţi semeni, după ce au trecut peste un mare handicap al sănătăţii sau al vieţii, pe care frecvent le numim cumpene. Atunci eşti conştient pentru prima oră în viaţă, că „Dumnezeu ţi-a făcut cadou încă o felie de viaţă” de care acum te bucuri ca de ori care supliment. Căci viaţa pe care ai trăit-o până acuma, inconştient tu nefiind constrâns să te gândeşti profund niciodată, omiţând cu cerbicie s-o canalizezi cumva, ori să încerci măcar să-i impui un ţel major felului în care urma să trăieşti acea viaţă, îţi oferă doar multiple oferte care erau fragmentate, şi evident totul pe apucate. Viaţa aceea a fost cum a fost. Acum când avem asul în mânecă şi deja suntem oameni conştienţi, vom şti cum va trebui exploatată şi preţuită această unică falie de viaţă, poate pentru prima oră va fi savurată aşa cum ar trebui.
Se pare că acestea sunt calităţile senectuţii. Pe undeva printre „aceste stări” era şi Luky şi în afară de acestea pe care aici vi le-a povestit cu plăcere, crezând poate că sunt doar gânduri nerostite, cert este că pe măsură ce mintea-i lucrează mai mult, el devine din ce în ce mai liber şi mai clar.

În schimb neputinţele bătrâneţii sunt tot mai frecvente şi tot mai multe, tot mai ruşinoase. Despre asemenea lucruri se jena să gândească de teamă ca nu cumva să fie „gândite cu voce tare”.
– Tată, hai acasă. De ce stai dumneata aici singur? Te aşteaptă mama. Ce faci singur aici? Vocea unicului său copil, a fiicei sale Ioana, parcă venea din el. Luky se ridică, îşi strânse hainele pe el, observă şi el că nu mai era nimeni în casă şi ieşi împreună cu fiica lui, trăgând uşa ca yala să se închidă.
– Cum de m-ai aflat?
– Nu ştiu când ai plecat dumneata de acasă, dar adineauri mi-a dat mama telefon să întrebe dacă nu eşti la mine ? Eu ştiu unde locuieşte prietenul tău la care mai poposeşti pentru „o tablă” şi am coborât să văd dacă nu cumva eşti la el. Trecând pe lângă „casa cu turn”, casă în care niciodată n-am văzut nici-o mişcare, am avut impresia că ceva s-a schimbat. Într-adevăr erai tu în geamul casei. Poate erai primul om pe care l-am văzut eu în această casă. Cum de-ai intrat în „redută”?
– O, mi s-a întâmplat şi mie, nu o dată să trec pe lângă „casele cu turn” şi să constat că nu există nici o mişcare. Azi am văzut înlăuntru o femeie care mi s-a părut amabilă. Pe dânsa am rugat-o să-mi permită să admir puţin lumea din geamul casei ei. Este posibil că această femeie să mă fi cunoscut, altfel cum să-şi fi lăsat toată casa pe mâna mea şi ea să plece? Aceasta este una dintre „facilităţile” profesoratului. Tu, ca şi profesor, cunoşti doar tineri. După ce se maturizează, vorba lor, aşa se schimbă că „nu ştii de unde să-i iei”. Cum de unde? Tot din acele clase prin care ei, elevii, au trecut ca nişte adevăraţi cercetători, fază după fază, clasă după clasă, însuşindu-şi cantitatea de cunoştinţe oferite de şcoala pe care au parcurs-o. Majoritatea lor se schimbă, se metamorfozează că nu mai reuşeşti să-i recunoşti. Dacă acea schimbare produsă la acel copil care se transformă în adolescent s-ar produce la toţi în acelaşi timp, poate că ar rămâne „o imagină paralelă” a claselor respective, dar aşa cum se produce această creştere şi schimbarea aleatorie, parcă ţin cu dinadinsul să-ţi şteargă imaginea fostului copil din memorie. O astfel de senzaţie am trăit după ce tânăra femeia „mi-a dat casa pe mână”.
– Tată, aceste lucruri ni se întâmplă şi nouă, oamenilor obişnuiţi, care n-am „rulat 40 de generaţii” de elevi, cu toate că sunt convinsă că aceasta este o problema mică pentru un profesor, acum pensionar. Vorbele fetei, a fiicei sale Ioana, şi ea deja femeie căsătorită de mult, acele vorbe, mai bine zis căldura timbrului ei, îi dădea o linişte aparte. Era evident că-şi iubea fiica, dar nu despre acest lucru-i vorba acum. În segmentul de timp pe care i l-a oferit Dumnezeu să trăiască a întâlnit destulă lume. Colegii lui de muncă, din şcoala unde a funcţionat, în preajma chenzinei a doua, aproape zilnic erau la secretariat, la contabilitate, unde-şi verificau câştigurile în fiecare lună. Este adevărat că normele profesorilor, de fapt normele sunt bune, salariile sunt slabe, mai prind nişte prestaţii la plata cu ora a diferitelor „căzături” sau supliniri dacă se mai îmbolnăveşte câte-un coleg sau mai trece pe maternitate câte o colegă, trebuiau verificate deoarece cum se exprima un confrate:”salariul nostru este făcut din aşchiile care sar departe de copacii pe care alţii-i prelucrează. Trebuie să te învârţi mult în jurul fostului copac, să strângi aşchie cu aşchie pentru a-ţi putea „găbui” un câştig dacă se poate puţin mai bun”. Situaţia fiind reală, este o obişnuinţă ca profesorii, cel puţin odată pe lună, să-şi verifice „aşchiile” din care-i format salariul lor. Numai că Luky n-a făcut niciodată lucrul acesta. Nu pentru că lui i s-ar fi „tocit” curiozitatea, ori poate că el nu-şi permitea măcar un vis, o mică dorinţă, pe care să dorească şi-o satisfacă din minusculele acelea de fărâmituri din care se „compunea” plata lui şi a celorlalţi.

Luky şi-a făcut obiceiul de a-şi fila un coleg, care avea acelaşi grad didactic, aceeaşi vechime şi li se potrivea orarul. Când „ăla” se uita la „veniturile lui”, îl ruga să arunce o privire „şi la el”, fiindcă Luky nu putea intra în secretariat, deoarece vocea unei doamne secretare avea un timbru atât de insuportabil pentru el, încât îi dădea senzaţia că-l zgârie pe creier. Aşa că, hotărât, se lipsea de asemenea „plăceri”. Despre aceste lucruri şi-a adus aminte Luky ascultând vocea catifelată a fiicei sale Ioana.
Luky se gândea că în aceste momente ale vieţii, este absolut necesar să-şi protejeze demnitatea şi personalitatea dobândită în întreaga viaţă. De aceste lucruri trebuie să ţină cu dinţii, cu atât mai mult dacă avem şi copii, cum avea şi Luky, fata-sa la care ţinea enorm de mult. Oficial Luky era o persoană foarte respectată şi bine văzută în societate, dar de câte ori nu ar fi povestit şi el diverse prosti şi prostioare din tinereţile sale, numai că lor nu li se permitea asemenea destăinuiri, deoarece ar fi fost o deviere, cum le-au explicat la „instructaje” prin care se puteau „scăpa” fapte şi evenimente nedorite a ajunge la urechile altora. „Oamenii angajaţi” nu trebuiau să-şi dezvăluie micile secrete, care apoi se pot transforma în „mari dezvăluiri”. Ei aveau obligaţia păstreze „secretul liniei partidului şi a celor incluşi în această mişcare” altfel excluderea din rândurile partidului era inevitabilă. Imaginaţi-vă o petrecere unde toată lumea-şi deşartă întâmplările, caraghioslâcurile, iar el, ca informator, nu poate povesti niciodată nimic din viaţa sa şi a „altora”. Oamenii obişnuiţi nu pot realiza ce înseamnă să nu poţi povesti nici măcar o simplă întâmplare din viaţa ta. Să nu ai acest drept. De aceea nici eu n-o să vă spun nimic din ceea ce Luky nu avea voie să povestească. De fapt nu excluderea din partid era lucrul cel mai dureros, cel mai grav, ci multiplele presiunile de toate felurile ce urmau automat după „excludere”. Toate aceste fapte ce se succed în distrugerea unui om, nimeni nu a reuşit să le oprească vreodată, înainte de „desfiinţarea” acelei persoane. Un aşa zis trădător, unul care „s-a scăpat” şi a divulgat secrete interne de partid, sau despre ce viaţă şi opulenţă beneficiază aceşti” semizei” care sunt „oamenii de partid”, ori ceva întâmplări care să distrugă aura de revoluţionari ai poporului, coborându-i în rândurile oamenilor de rând, era de neiertat. Toţi considerau că nu mai meriţi să trăieşti din solda partidului, de fapt, nu mai trebuie să trăieşti de loc. Asta era logica politicii oamenilor partidului pentru acei „angajaţi”. Dânşii nu te omorau. Ei te desfiinţau pur şi simplu. Îţi „luau” pregătirea, calitatea de om, serviciul, al tău şi ale tuturor neamurilor, aşa cum se face acum în Rusia pentru a prinde „banditî”, dar ce să mai vorbim, bine este că…nu mai este. Cu toate acestea, fiind cunoscut că este discret, Luky ar fi dorit în sufletul său să fie ”curat”. Dacă ar exista această condiţie, nimeni nu l-ar fi putut opri să povestească liber, fără ascunzişuri oricare perioadă a vieţii sale. Numai că…. Era un om cu o vastă experienţă de viaţă. Avea o familie. Fiica îi era măritată şi o iubea şi acum ca şi atunci când era copil la nebunie, şi dorinţa lui era să-i transmită experienţa sa de viaţă. Ca ori ce părinte care-şi iubeşte fiica, familia, dorea s-o ştie protejată de toate necazurile. Poate fiindcă fiica sa era unicul său copil, să se fi abătut aceste gânduri mai des către ea, dar poate că exista o oarecare coincidenţă între vârsta ei de acum şi vârsta pe care o avea atunci „femeia aceea”. Cât de mult şi-ar dori ca acea parte a vieţii lui să nu fi existat niciodată. Aşa ceva nu se poate şi nici nu se va putea, cu toate că în dosarul său, dosar de informator pe care îl avea la securitate, pe care el l-a văzut „atunci”, nu acum când şi le studiază toţi amploiaţii, şi când majoritatea documentelor compromiţătoare au dispărut. Documentele care n-au apucat să dispară s-au acelea fără de care dosarul devenea ilogic, au fost bine „aranjate”. În această privinţă dosarul lui Luky e „lacrimă”. Sufleteşte însă….lacrimile nu lasă loc fericirii.