Luky şi-a făcut obiceiul de a-şi fila un coleg, care avea acelaşi grad didactic, aceeaşi vechime şi li se potrivea orarul. Când „ăla” se uita la „veniturile lui”, îl ruga să arunce o privire „şi la el”, fiindcă Luky nu putea intra în secretariat, deoarece vocea unei doamne secretare avea un timbru atât de insuportabil pentru el, încât îi dădea senzaţia că-l zgârie pe creier. Aşa că, hotărât, se lipsea de asemenea „plăceri”. Despre aceste lucruri şi-a adus aminte Luky ascultând vocea catifelată a fiicei sale Ioana.
Luky se gândea că în aceste momente ale vieţii, este absolut necesar să-şi protejeze demnitatea şi personalitatea dobândită în întreaga viaţă. De aceste lucruri trebuie să ţină cu dinţii, cu atât mai mult dacă avem şi copii, cum avea şi Luky, fata-sa la care ţinea enorm de mult. Oficial Luky era o persoană foarte respectată şi bine văzută în societate, dar de câte ori nu ar fi povestit şi el diverse prosti şi prostioare din tinereţile sale, numai că lor nu li se permitea asemenea destăinuiri, deoarece ar fi fost o deviere, cum le-au explicat la „instructaje” prin care se puteau „scăpa” fapte şi evenimente nedorite a ajunge la urechile altora. „Oamenii angajaţi” nu trebuiau să-şi dezvăluie micile secrete, care apoi se pot transforma în „mari dezvăluiri”. Ei aveau obligaţia păstreze „secretul liniei partidului şi a celor incluşi în această mişcare” altfel excluderea din rândurile partidului era inevitabilă. Imaginaţi-vă o petrecere unde toată lumea-şi deşartă întâmplările, caraghioslâcurile, iar el, ca informator, nu poate povesti niciodată nimic din viaţa sa şi a „altora”. Oamenii obişnuiţi nu pot realiza ce înseamnă să nu poţi povesti nici măcar o simplă întâmplare din viaţa ta. Să nu ai acest drept. De aceea nici eu n-o să vă spun nimic din ceea ce Luky nu avea voie să povestească. De fapt nu excluderea din partid era lucrul cel mai dureros, cel mai grav, ci multiplele presiunile de toate felurile ce urmau automat după „excludere”. Toate aceste fapte ce se succed în distrugerea unui om, nimeni nu a reuşit să le oprească vreodată, înainte de „desfiinţarea” acelei persoane. Un aşa zis trădător, unul care „s-a scăpat” şi a divulgat secrete interne de partid, sau despre ce viaţă şi opulenţă beneficiază aceşti” semizei” care sunt „oamenii de partid”, ori ceva întâmplări care să distrugă aura de revoluţionari ai poporului, coborându-i în rândurile oamenilor de rând, era de neiertat. Toţi considerau că nu mai meriţi să trăieşti din solda partidului, de fapt, nu mai trebuie să trăieşti de loc. Asta era logica politicii oamenilor partidului pentru acei „angajaţi”. Dânşii nu te omorau. Ei te desfiinţau pur şi simplu. Îţi „luau” pregătirea, calitatea de om, serviciul, al tău şi ale tuturor neamurilor, aşa cum se face acum în Rusia pentru a prinde „banditî”, dar ce să mai vorbim, bine este că…nu mai este. Cu toate acestea, fiind cunoscut că este discret, Luky ar fi dorit în sufletul său să fie ”curat”. Dacă ar exista această condiţie, nimeni nu l-ar fi putut opri să povestească liber, fără ascunzişuri oricare perioadă a vieţii sale. Numai că…. Era un om cu o vastă experienţă de viaţă. Avea o familie. Fiica îi era măritată şi o iubea şi acum ca şi atunci când era copil la nebunie, şi dorinţa lui era să-i transmită experienţa sa de viaţă. Ca ori ce părinte care-şi iubeşte fiica, familia, dorea s-o ştie protejată de toate necazurile. Poate fiindcă fiica sa era unicul său copil, să se fi abătut aceste gânduri mai des către ea, dar poate că exista o oarecare coincidenţă între vârsta ei de acum şi vârsta pe care o avea atunci „femeia aceea”. Cât de mult şi-ar dori ca acea parte a vieţii lui să nu fi existat niciodată. Aşa ceva nu se poate şi nici nu se va putea, cu toate că în dosarul său, dosar de informator pe care îl avea la securitate, pe care el l-a văzut „atunci”, nu acum când şi le studiază toţi amploiaţii, şi când majoritatea documentelor compromiţătoare au dispărut. Documentele care n-au apucat să dispară s-au acelea fără de care dosarul devenea ilogic, au fost bine „aranjate”. În această privinţă dosarul lui Luky e „lacrimă”. Sufleteşte însă….lacrimile nu lasă loc fericirii.