Ce „dânşii” au scăpat din obiectiv era că „bulgărele de omăt a început rostogolirea” după câte se cunoaşte nu există forţe capabile a-l putea opri.
În acel an, în toamnă, prin noiembrie, aceeaşi şcoală în care şi-a făcut şi Luky studiile tehnice, a fost gazda Cercul pedagogic al maiştrilor instructori din trimestrul I al anului şcolar 1977/78, cerc la care participau toţi maiştrii instructori din judeţ. Erau mai mult de trei sute de oameni. Se pare că a fost ultima dată când au fost adunaţi maiştrii instructori din tot judeţul în acelaşi spaţiu.
După evenimente produse atunci, s-a fragmentat foarte mult personalul participant la asemenea cercuri şi, de regulă, au avut teme atât de banale că nu s-au adunat mai mult de 30 de inşi aproape niciodată, cu toate că au fost mixaţi cu inginerii. S-a „optat” pentru cercuri pe profesii de o anumită sorginte la care participau maiştrii instructori şi ingineri de la acelaşi profil. Luky, la acea şedinţă a Cercului pedagogic din luna noiembrie stătea în rândul de scaune în care erau toţi colegii de breaslă de la şcoala lor. În perioada respectivă el şi alţi doi colegi erau angrenaţi în realizarea lucrării pentru obţinerea gradului didactic I, lucrare pe care o realiza în paralel cu ceilalţi colegi. Unul dintre ei, terminând în avans unele capitole ale lucrării, i-a oferit şi lui acele capitole, evident că gratis, doar erau prieteni. Capitolele de lucrare primite se includeau şi în lucrarea sa, însumând destul de multe pagini. Lângă el s-a aşezat şi Luky, în speranţa că se vor mai putea consulta, la problemele care le erau comune. Discuţiile ce le purtau, firesc, erau tot pe marginea lucrării, ei fiind vecini şi cu atelierele. Imediat cum s-a aşezat prezidiul la masă, fără nici o introducere, inspectoarea a dat citire decretului prin care s-a hotărât majorarea normelor didactice la 30 ore pentru profesori şi 40 pe săptămână la maiştrii instructori. Nu au fost atenţi la ce citea inspectoarea în acele momente deoarece o adunare atât de mare de oameni cu preocupări identice, aceleaşi examene, aceleaşi procedee de lucru, era firesc să se mai consulte despre noutăţile apărute la ei în şcoală şi chiar în meseria lor. Această lipsă de receptivitate faţă de lector se datora faptului că toţi erau cunoscuţi între ei, fiind greu de stăvilit, de realizat un minim de linişte necesară unei astfel de adunări cu atâţia participanţi. Abia în momentul lecturării decretului, partea în care se menţiona că majorarea se va face retroactiv începând cu luna septembrie, s-au sesizat oamenii că ceva nu este bine.
Pe luna noiembrie deja luaseră leafa. Asta se deducea că banii care urmau să le fie reţinuţi la prima chenzină, „banii restanţi” pe cele trei luni vor fi reţinuţi în luna decembrie. Luna aceasta, de regulă nu numai la români, este o lună a sărbătorilor, când fiecare se gândeşte la aproapele său, la un mic cadou În urma acelui decret ei urmau să lucreze de acum încolo dar cel puţin o lună, fără salariu. Luky s-a ridicat printre primii să ia cuvântul. Aşa cum îl ştiam, şi acum ni „s-a arătat” întotdeauna înfierând combativ şi cu „spiritul dreptăţii inoculat în sufletul său mare”.

În cuvântul său a spus că în credinţa sa acest lucru este o greşeală, asupra căreia este sigur că se va reveni. Cert era că lumea pe atunci nu credea că era „o manevră” a lui Ceauşescu, ci o măsură administrativă a ministerului învăţământului. Oamenii încă nu credeau ca el este capabil „să trădeze cauza clasei muncitoare”, că el este capul acestei trădări.
Prietenul şi colegul său, acel cu care-şi făceau lucrările de grad împreună, foarte revoltat că trebuia să meargă acasă fără bani de sărbători şi convins fiind că decretul de azi nu-l putea transforma în pâine pe masa copiilor, a întrebat în cuvântul său dacă legea cu „Rolul şi locul maistrului în producţie”, recent apărută, de nu este valabilă şi pentru ei? (6/1968). Apoi, nemulţumirea adunată în anii mulţi lucraţi cu salariile ştiute, nemulţumire care în special era puţinătatea salariului care nu ajungea nici la jumătate din cât câştiga un maistru în producţie, a răbufnit. Au început să vorbească în dezordine, mai mulţi deodată, fapt ce a dus ca puţine lucruri să fie înţelese, din câte au fost spuse acolo. Printre zecile de vorbitori, unul dintre ei a propus ca un număr de maiştri instructori să formeze o delegaţie care să meargă la tovarăşul Nicolae Ceauşescu să îi prezinte ofurile lor. În acea delegaţie erau incluşi atât Luky cât şi prietenul său, colegul cu care participa împreună la colocviul de gradul I. S-au strâns şi bani pentru acea deplasare, care urma să plece cu acceleratul din acea seară, tren care în dimineaţa următoare ajungea în Bucureşti.
Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece „membrilor delegaţiilor” au aflat cu uimire că li s-au postat sentinele la uşile apartamentelor. Soldaţii aveau postul fix acolo, la uşa lor şi îi păzeau zi şi noapte. Postul „fix” cu santinelă la uşă a ţinut până prin zece mai. Mai bine de o jumătate de an. Singurul lucru care nu i-a împins la alte fapte mai necugetate era că s-a întâmplat, minune mare, sentinelele erau dintre foşti elevi, care erau acum încorporaţi. Dar băieţii erau militari şi trebuiau să-şi facă datoria. Colegul lui Luky, atunci a avut prima bănuială că acesta este informator. Bănuiala lui se baza pe faptul că în vacarmul care s-a stârnit în acea sală în care era imposibil să se înţeleagă ceva din ceea ce îţi spunea vecinul, despre cei de la tribună nu mai povestim, deoarece rumoarea formată era atât de mare încât practic nu se puteau percepe cuvintele, cum să se poată memora fraze cu conţinut cursiv şi logic. Nici nu putea fi vorba. Din aceste cauze, prezidiul care conducea lucrările a părăsit sala. În schimb, când au început ancheta şi „specialiştii” au început ai pune întrebările, prietenul lui Luky şi-a recunoscut ca identice vorbele pe care el le-a rostit. Aceste cuvinte nu le putea reţine numai cineva care era în imediata sa apropiere. Acela era de bună seamă Luky. Pentru manipularea maselor l-au pus şi pe Luky pe listele celor cărora li se instrumentau dosarele. Cât erau de necinstiţi „ăia” şi cum se făceau manipulările maselor se va pricepe după mai mulţi. Dar încă odată Luky şi-a făcut „datoria”. Măsurile care s-au luat după aceea nu-l mai interesau pe Luky Banu, el îşi continua viaţa în tihna familiei. Dar acestea se întâmplau în 1977 şi vor trece încă opt ani până când muncitorii de la „Tractorul” şi „Roman” din Braşov în loc să meargă la votare au devastat sediul Comitetului judeţean de partid Braşov, aruncând portretele doamnei şi ale domnului Ceauşescu pe jos şi călcându-le în picioare. Unul dintre oamenii care a fost anchetat cu acea ocazie şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, arzând ca o torţă, spre înmărmurirea şi groaza participanţilor fără voie, care-şi petreceau sfârşitul de săptămână acolo. Doamna Brudaşcu, cântăreaţa, care în acea perioadă era directoarea Casei de cultură din Braşov, a fost destituită deoarece „activitatea cultural educativă desfăşurată de ea”, nu a fost destul de eficientă, dacă oamenii din chiar sectorul ei de activitate se revoltă. De la aceste evenimente, peste numai patru ani se va porni revoluţia în toată ţara, revoluţia care i-a condamnat şi executat pe Elena şi Nicolae Ceauşescu.

Să fi trecut un an de când sora lui Luky şi cu soţul său George au părăsit Petroşanii el fiind avansat acum între primii zece oameni ai Comandamentului securităţii judeţene de aici. Deja era între primii galonaţi ai ţării şi asta la puţin timp după ce a fugit Pacepa din ţară, generalul care răspundea de spionajul românesc. Aceasta decizie luată de Pacepa a fost o grea lovitură dată uzurpatorilor, o lovitură de nesurmontat primită de Ceauşescu.
Ioana terminase liceul, apoi a făcut cinci ani la Institutul de Mine din Petroşani şi a fost repartizată, spre fericirea lui Luky şi a Idei, chiar în oraşul lor. Ioana, fata, lui Luky, în timpul cât făcea facultatea a cunoscut un flăcău, un bărbat frumos care era student la acelaşi Institut de Mine din Petroşani, dar la facultatea de mine. Tinerii se iubeau şi „unchiului George” nu i-a fost tare greu „să ceară” ca cei doi tineri să fie repartizaţi aici, în Baia Mare la minele din împrejurimi şi pe Ioana la o flotaţie ca inginer preparator. Apoi viaţa din nou şi-a domolit valurile şi a intrat pe făgaşul normal odată cu începerea noului serviciu de către absolvenţii din Petroşani.
Tinerii s-au căsătorit şi surpriza „unchiului George” era cadoul oferit: un apartament în care acum locuiesc tinerii miri, un cadou într-adevăr deosebit oferit de unchiul. Spre necazul tuturor, mama mirelui, chiar în acele zile când urmau să se desfăşoare ceremoniile de nuntă a căzut la pat trebuind să fie spitalizată. Bineînţeles că toată lumea a vizitat-o în spitalul din Petroşani mai puţin noii cuscrii Luky şi Ida, care erau prinşi cu pregătirile de nuntă. Doar ei n-au reuşit să facă acest act de curtoazie, care a fost suplinit cumva de George şi Irina, care pare-se că se cunoşteau destul de bine. Această vizită a părinţilor Ioanei urma să se facă după ce se va termina cu nunta, când şi cuscrii din Baie vor fi mai liberi. Intenţia lor era, deoarece au înţeles că era pensionară şi singură, de-a o invita să stea la ei, apoi poate cu tinerii. Şi în final poate se stabileşte aici, dacă tot nu mai are rubedenii în altă parte Toate acestea, evident, erau de perspectivă.
Nunta a fost una de vis şi n-a fost persoană care să fi zis că a lipsit ceva sau careva dintre preparate sau băuturi, n-au fost de calitate. Luky în anii cât i-a lipsit fata din casă, cea mai bună ţuică din prune care o făcea el, an de an, nu permitea nimănui să i-o „tistulească”, făcea singur acest lucru, apoi o depozita cu grijă la gândul să fie la nunta fetei. Acum „destupând depozitul” unde-şi ţinea ferecată băutura, mesenii beau din ea cu cumpătare şi contemplare deoarece aproape toţi erau proprii lor fabricanţi de ţuică şi cu toate acestea, sau cu atât mai mult, apreciau calitatea licorii ce era pe mese. Gustând ţuica, aveai senzaţia că gâtul ţi se batişonează cu un produs uleios cu o aromă foarte bine definită şi care, dacă o serveai la anumite intervale de timp, îţi dădea o uşoară euforie, te încălzea puţin, după care efectul ei trecea. Calitatea „pălincii” de prune dar şi vechimea ei a făcut ca la această nuntă să nu se îmbete nimeni, chiar dacă nu şi-a cunoscut exact măsura. Discuţiile care se purtau erau cu mare potenţial de veselie, bună dispoziţie şi amiabile. În plus, a doua zi, numită şi”calvarul beţiilor” nu se manifesta cu efecte nedorite. Apoi cu asemenea produse să tot petreci. Şi, spunea lumea, că era normal să fie aşa, Ioana fiind singurul copil al celor două familii. Deci dacă ţuica a fost minunată să nu uităm că şi muzica a avut un aport necontestat la reuşita unei nunţi, şi cu toate că apăruseră deja mijloacele electronice de redare a muzicii devenind o obişnuinţă ca lumea să le folosească la asemenea prilejuri, ei n-au renunţat la „ţigani”, la muzica ce te obligă să te ridici de la masă şi să te apuci de dans.