Să fi trecut un an de când sora lui Luky şi cu soţul său George au părăsit Petroşanii el fiind avansat acum între primii zece oameni ai Comandamentului securităţii judeţene de aici. Deja era între primii galonaţi ai ţării şi asta la puţin timp după ce a fugit Pacepa din ţară, generalul care răspundea de spionajul românesc. Aceasta decizie luată de Pacepa a fost o grea lovitură dată uzurpatorilor, o lovitură de nesurmontat primită de Ceauşescu.
Ioana terminase liceul, apoi a făcut cinci ani la Institutul de Mine din Petroşani şi a fost repartizată, spre fericirea lui Luky şi a Idei, chiar în oraşul lor. Ioana, fata, lui Luky, în timpul cât făcea facultatea a cunoscut un flăcău, un bărbat frumos care era student la acelaşi Institut de Mine din Petroşani, dar la facultatea de mine. Tinerii se iubeau şi „unchiului George” nu i-a fost tare greu „să ceară” ca cei doi tineri să fie repartizaţi aici, în Baia Mare la minele din împrejurimi şi pe Ioana la o flotaţie ca inginer preparator. Apoi viaţa din nou şi-a domolit valurile şi a intrat pe făgaşul normal odată cu începerea noului serviciu de către absolvenţii din Petroşani.
Tinerii s-au căsătorit şi surpriza „unchiului George” era cadoul oferit: un apartament în care acum locuiesc tinerii miri, un cadou într-adevăr deosebit oferit de unchiul. Spre necazul tuturor, mama mirelui, chiar în acele zile când urmau să se desfăşoare ceremoniile de nuntă a căzut la pat trebuind să fie spitalizată. Bineînţeles că toată lumea a vizitat-o în spitalul din Petroşani mai puţin noii cuscrii Luky şi Ida, care erau prinşi cu pregătirile de nuntă. Doar ei n-au reuşit să facă acest act de curtoazie, care a fost suplinit cumva de George şi Irina, care pare-se că se cunoşteau destul de bine. Această vizită a părinţilor Ioanei urma să se facă după ce se va termina cu nunta, când şi cuscrii din Baie vor fi mai liberi. Intenţia lor era, deoarece au înţeles că era pensionară şi singură, de-a o invita să stea la ei, apoi poate cu tinerii. Şi în final poate se stabileşte aici, dacă tot nu mai are rubedenii în altă parte Toate acestea, evident, erau de perspectivă.
Nunta a fost una de vis şi n-a fost persoană care să fi zis că a lipsit ceva sau careva dintre preparate sau băuturi, n-au fost de calitate. Luky în anii cât i-a lipsit fata din casă, cea mai bună ţuică din prune care o făcea el, an de an, nu permitea nimănui să i-o „tistulească”, făcea singur acest lucru, apoi o depozita cu grijă la gândul să fie la nunta fetei. Acum „destupând depozitul” unde-şi ţinea ferecată băutura, mesenii beau din ea cu cumpătare şi contemplare deoarece aproape toţi erau proprii lor fabricanţi de ţuică şi cu toate acestea, sau cu atât mai mult, apreciau calitatea licorii ce era pe mese. Gustând ţuica, aveai senzaţia că gâtul ţi se batişonează cu un produs uleios cu o aromă foarte bine definită şi care, dacă o serveai la anumite intervale de timp, îţi dădea o uşoară euforie, te încălzea puţin, după care efectul ei trecea. Calitatea „pălincii” de prune dar şi vechimea ei a făcut ca la această nuntă să nu se îmbete nimeni, chiar dacă nu şi-a cunoscut exact măsura. Discuţiile care se purtau erau cu mare potenţial de veselie, bună dispoziţie şi amiabile. În plus, a doua zi, numită şi”calvarul beţiilor” nu se manifesta cu efecte nedorite. Apoi cu asemenea produse să tot petreci. Şi, spunea lumea, că era normal să fie aşa, Ioana fiind singurul copil al celor două familii. Deci dacă ţuica a fost minunată să nu uităm că şi muzica a avut un aport necontestat la reuşita unei nunţi, şi cu toate că apăruseră deja mijloacele electronice de redare a muzicii devenind o obişnuinţă ca lumea să le folosească la asemenea prilejuri, ei n-au renunţat la „ţigani”, la muzica ce te obligă să te ridici de la masă şi să te apuci de dans.