Pe multe dintre ele le cunoşteam deja, unele situaţii de confruntare erau notorii, pe altele le-am revăzut, dar ce m-a şocat era dedicaţia cărţii, care era adresată copiilor lui: “să ştie că tatăl lor nu a stat niciodată deoparte”. Mă sâcâia lucrul acesta. De ce omul acesta deosebit, trebuie să-şi justifice faptele şi viaţa în faţa propriilor copii? Obsedantul gând mă intriga. Deci, nu numai că dăm uneori socoteală colegilor, societăţii, că acestea sunt, de fapt, acele CURRICULUM VITAIE în care dăm socoteală de faptele noastre. Această confruntare cu noi înşine o facem înaintea ÎNTÂIZIDITORULUI. Să fi apărut moda şi metoda să ne perpelim şi în faţa propriilor noastre odrasle? Plimbând gândul acesta în drumul spre casă, mă gândeam cât de adevărată este această constatare şi cât de reală. Aşa cum Mark Twain ilustrează batjocoritor această “legătură” de subordonare a părinţilor în favoarea copiilor, se pare că doar la atât să fi rămas cam toţi părinţii. S-a demonstrat că cele mai puţine lucruri despre proprii lor părinţi le ştiu chiar copiii noştri. Puţini dintre ei cunosc în urma căror transpiraţii smulse părinţilor lor a apărut pe masă pâinea ce nu ne poate lipsi niciodată. Uite că omul acesta a făcut observaţia pertinentă că pruncii noştri n-au făcut şi nu fac nimic pentru noi, dar noi trebuie să le dăm socoteală de felul cum ne-am trăit viaţa. Poate că fiecare în parte încă n-am scăpat de puerila întrebare de la 14-15 ani când căutam să ne impresionăm “adversarul” cu infatuata întrebare :”Tu ştii cine sunt eu”?! Bag seama nu scăpăm de banalitate toată viaţa şi, cu toate acestea, nu cumva aceea banală întrebare pusă de copii ne împinge înainte? Nu cumva dorim perpetuu să fim “cineva” în ochii propriilor noştri copii? Se pare că de aici încep toate visele noastre de mărire, de autoperfecţionare pentru ca odraslele noastre, odată în viaţă să se mândrească de noi.
Parcă m-am văzut legat la ochi şi nu m-am dezmeticit numai după o întâlnire cu morarul morii 5, care atunci “avea ceva la bord”. Eu mergeam cu fiul meu cel mic la cumpărături, iar el venea de prin zonă. Însoţindu-ne la traversarea a două-trei străzi, “s-a agăţat de copil” chiar cu aceste vorbe:”Nu ştii tu, puiuţ, ce băiat de treabă-i taică-tău?! Am fost colegi şi prieteni, ortaci, multă vreme. E un băiat grozav!” Deoarece gradele din ţuică-şi făceau efectul şi a început să o ia pe coarda sensibilă, m-am grăbit să ne despărţim. Poate că atunci şi morarul morii 5 ştia că noi trebuie să ne justificăm viaţa în faţa copiilor noştri, numai eu n-am crezut că trebuie. De ce ochiul lui Ioani “lăsat” în moara 13 n-a trebuit să-l justifice nimeni, nici vieţile celor doi lăcătuşi de la Flotaţie care au fost măcinaţi în moară n-au trebuit justificate şi noi trebuie să ne justificăm viaţa toată? Şi cui? Am ajuns prin locul în care m-am împiedicat în ajun.

Prietenul meu era pe bancă. Ne-am salutat cam şmechereşte pentru vârsta noastră, dar aşa erau uzanţele pe vremuri, şi au rămas cam tot alea şi acum. Obiceiul acesta de a ne întâlni, să mai stăm la poveşti, la câte-o bârfă politică, a durat câţiva ani. Oraşul în care “am aterizat” eu, nu avea nici păsări, nu avea bătrâni, deoarece minerii, preparatorii nu îmbătrâneau, mureau de tineri. Aici putem spune că nici metalurgiştii nu prea “vedeau” pensiile. Cu toţii se “curăţau “de tineri. Se pare că, din acest punct de vedere, nu se mai poate face nimic pentru ei. Şi golurile lăsate de ei se umpleau foarte greu. Am fost deosebit de impresionat văzând atâţia oamenii vârstnici la un loc prin parcurile Timişoarei şi prin celelalte “colţuri” ale Timişoarei, pe malul Begăi. Am văzut oameni bătrâni când credeam că nu mai sunt nicăieri. Poate că greşesc dar, în deceniul şapte, cred că Timişoara avea cea mai mare populaţie matură. Zic unii că nu întâmplător ea a fost scânteia revoluţiei. Bătrânii dau stabilitatea, manierele, ştiinţa, logica lucrurilor, liniştea unui ţinut unde ei sunt respectaţi la valoarea vârstei lor. Cu toate că m-am “pierdut” între ei, nu m-am simţit grefat în societatea lor cum m-am simţit în Cişmigiu sau Grant, locuri cu rezonanţă istorică pe care orice român doreşte să le cunoască, dar cu obiceiuri neagreate de mine. Faţă de Timişoara şi chiar de Bucureşti, aici în oraşul nostru, parcurile erau folosite doar cu ocazia chermezelor. Tinerii, chiar îndrăgostiţi, nu ştiu a popula băncile parcurilor. Văzându-ne zi de zi cu morarul morii 5, parcă ne reînnodam întâmplările tinereţilor. Nu exista zi când mergeam sau mă întorceam de la serviciu să nu ne vedem, să nu schimbăm două trei vorbe, başca atunci când ne întâlneam la cumpărături, unde ne puteam derula poveşti mai lungi. În ultimul timp, mi se plângea că nu poate să se odihnească noaptea. Când respiră, parcă se îneacă. El credea că-i de la o bronşită rebelă, nimeni nu i-a spus că zgomotul şi vibraţiile distrug întregul organism şi această distrugere începe cu inima, se anchilozează degetele, braţele, Sindrom Raynoud. Îl întâlneam din ce în ce mai de dimineaţă că-şi făcea “rondul”, cu motivaţia de a lua o gură de aer proaspăt. Pe trupul frumosului morar de la moara 5 bolile îşi făcea mendrele. Au început să-i tremure braţele, şi capul a primit o oarecare oscilaţie, care parcă-i întreţinea aerul de şmecherie din tinereţe.
Câteva săptămâni, de mare tevatură, fiindcă se încheia anul şcolar, nu ne-am văzut. Apoi m-am gândit că, oricât de ocupat eram eu, trebuia să ne fi întâlnit, deoarece orele de plecare şi sosire la şi de la serviciu erau aceleaşi. I-am întâlnit consoarta şi am întrebat-o :”ce mai face Ion?”. “vai, nu ştii? Săptămâna trecută a ieşit, cum îi era obiceiul, la plimbare.

Cumva i-a intrat o pietricică în pantof. A venit acasă, i-am aflat pietricica şi i-am dezinfectat locul unde l-a lezat. Apoi s-a culcat. Dimineaţă, piciorul era albastru. L-am dus la spital. Au constatat că are diabet şi i-au tăiat piciorul. Acum e în casă.” Stă singur cu telefonul. Ion, chestionând pe unul pe altul, şi-a aflat un cărucior, pentru nevoile sale de deplasare. Avea doi copii care puteau mai lesne să-i facă rost de acel unic mijloc de deplasare. “Cu toate acestea, îmi povestea el într-un respiro, mi-am rugat fiii să-mi aducă două bucăţi de şină de un metru să mă pot coborî pe cele trei trepte fără ajutorul nimănui. A trecut anul şi eu sunt prizonierul celor doi metri de peron, cât are holul acesta de intrare.” De atunci îl căutam mai iscoditor cu privirea. A ieşit afară, n-a ieşit încă. De grija de a-l observa iar am început să mă împiedic în partea scobită din trotuar. Apoi n-a mai apărut. Soţia sa mi-a spus că frumosul morar de la moara 5 din Ceanuraţie a plecat la cele veşnice. Fără să mă vadă ea m-am dus până la scările care l-au despărţit în ultimul timp de toată lumea, de libertate. Şinele care i-ar fi putut asigura libertatea şi poate şi o bucată de viaţă, nu erau puse nici acum de fiii lui,nici această ultimă dorinţă nu i-a fost îndeplinită, n-a avut ecou în sufletul copiilor săi. Se pare că ei n-au aflat niciodată cine era tatăl lor.
Să-l lăsăm pe bunul meu prieten, morarul morii 5 la cele veşnice, numai că nu pot să-mi dau seama, de ce, când îmi aduc aminte de el, prietene Andrei, îmi aduc aminte numai de lucruri triste, şi-ţi repet, că el, morarul morii 5, era cel mai vesel om din câţi am cunoscut eu.
– Poate ţi-i dor de el. Îţi lipseşte…deschide gura şi Andrei.
– Da mi-e dor, mi-e tare dor, cu atât mai mult că, nu-mi pot să-mi dau seama de ce, de câte ori îmi aduc aminte de el, îmi vin în minte nişte versuri ale unei poezii scrise de zbuciumatul poet subinginer miner, Georgiu Lucian. Să fie oare deoarece aceea poezie a fost scrisă într-o perioadă când şi viaţa poetului trecea printre cele mai grele încercări şi suferinţe? A adunat suferinţele lumii în nişte versuri ca un imn al necazurilor

La noi în sat sunt clopotele mute
Sunt ani de când să cânte nu ne lasă
Duminicile vin pe neştiute
Şi ochii plâng în fiecare casă.

De moare în Galaţi* un om de omenie
Nu-l duc în plâns de clopot pin-la groapă
Pornesc cu el – încet – pe-o năsălie
Şi clopotaru “Surdu”- i bate-o toacă