La noi în sat sunt clopotele mute…
Tăcerea lor e-aşa de-apăsătoare:
Duminecile vin pe neştiute
Şi n-avem nici-o zi de sărbătoare.

Fetiţele de şcoală bat mătănii
Bătrânele ţin zile şi-acatiste
Copiii mici cioplesc mereu la săbii,
Iar mamele-s acum atât de triste.

La noi în sat sunt clopotele mute
Dar aşteptăm o zi de mângâiere
Când vor cânta odată pe-ntrecute
A Năsăudului măreaţă Înviere.

*- este vorba de Galaţii Bistriţei

De pe terasa birtului de unde îţi derulau amarul cei doi prieteni care şi-au petrecut CEA MAI LUNGĂ NOAPTE, nu petrecând cum a făcut toată lumea, ci depănându-şi amintirile suferinţelor vieţii, suferinţe care parcă se înghesuie după “prima sută de votcă”, aducând după ele uitarea apartenenţei la familie sau aducându-şi aminte de ea doar prin necazurile şi neajunsurile care i le-a provocat, uitând esenţialul că o căsnicie, de fapt, se face “din dragoste şi preţuire”, într-o pauză, când privirile lor puteau privi şi în realitatea cotidiană, au observat cum, taxiurile ca nişte uriaşe hudubăi cărau pe ultimii participanţi ai distracţiei de revelion, “uitaţi”, cine ştie cum, de partenerii lor de petrecere. Anul 2003 era îngheţat. 2004 a început c-o ploaie care acuza şi mai tare “imperfecţiunile drumurilor” care ca nişte “brâie străbăteau oraşul legând depărtările”. Uitându-te cum se zbuciumau acele taxiuri prin gropile asfaltului, nu puteai şti care dintre cei care populau taxiul era mai beat, cel care conducea acea maşina, sau celălalt. Habar nu aveai care dintre ei este şoferul şi care clientul, deoarece alternativ erau “unul peste celălalt”, aruncaţi în toate părţile maşinii de gropile drumului care parcă-şi râdeau de starea precară a stomacurilor foştilor petrecăreţi. Cu toate că erau rebegiţi de oboseala chefului de-o noapte, şi singura dorinţă a tuturor era doar un aşternut cald, nimeni nu era supărat că plouă. “Ploaia de Sfântul Vasile-i belşug”, zic bătrânii. Pentru petrecăreţi va fi odihnă cât de repede se va putea, până nu se roteşte întreaga lume cu ei, c-apoi odihna se transformă în chin. În această fază erau probabil când un şofer total zăpăcit de clienţii acelei ore, opreşte maşina în faţa lor, şi-l întreabă pe Amot de o adresă.

Îl văd pe acesta că se schimbă la faţă, de am crezut că i-a venit cerul în cap. Şoferul întreabă încă odată adresa aceea, moment care parcă-l duce în pragul turbării pe Amot, care, se vede treaba, mai bine l-ar fi pocnit în cap pe individ decât să-i răspundă. Cum şoferul taxiului nu ştia ce bai are, i-a mai repetat încă o dată adresa, ce s-a adeverit a fi chiar a locuinţei sale. Ca hipnotizat, Amot se apropie de maşină să vadă cine-i ocupantul ei, cine-i persoana, care avea pretenţii ca acel taximetrist să-l ducă la adresa pe care i-o repeta şoferul întruna, şi care era adresa propriei locuinţe. Cine-i omul acela care habar n-are ce-i trebuie? Ce-i dacă a lipsit o noapte de acasă, chiar dacă aceasta a fost de revelion? Nu de multe ori of-urile inimii îţi permit să-ţi uşurezi sufletul destăinuindu-te unui prieten. Pentru atâta doar, pentru acest motiv să-l fi schimbat nevastă-sa? Individul cu “pretenţiile absurde” emise taximetristului arăta ca un personaj din poezia : Rodica-i Brad Păuna

Nu eşti tu?
Nu eşti tu iubitul meu cu părul verde?
Până să înveţe lumea că părul tău verde
Îţi va alunga singurătatea din oraş
Şi-ţi va descoperi slăbiciunile/
Te-a şi încercuit/ toţi vroiau câte-o şuviţă/ pentru ierbar.
De fiecare dată tăiam cercul/
Când te întorceai/ seara/ acasă.
Părul tău se răstea la lună
Cămaşa-ţi străvezia/ ca pe-o fereastră/
Citeam într-o carte cu râuri.

La vederea insului din taxi, Amot a început întâi să zgîlţie uşa maşinii, apoi, văzând taximetristul, s-a liniştit ca prin farmec. I-a şoptit ceva taximetristului care a şi plecat cu “preţioasa încărcătură”, apoi Amot s-a apucat, mai calm decât l-ar fi putut crede Andrei, să-i deşire o altă întâmplare

Cândva, la puţin timp după ce s-a terminat al doilea Război Mondial, atmosfera încetăţenită între oamenii care mai populau satul în care m-am născut, după trecerea sângerosul măcel, era deosebit de conciliantă, de întrajutorare, de omenească între toate categoriile de oameni ce şi-au petrecut vieţile şi peste acel război. Atmosfera de atunci, care, în opoziţie cu relaţiile ce se încheagă astăzi, ar putea părea cel puţin ciudată, mai ales pentru cei care trăiesc acum în obedienţă şi pricep doar, că menirea lor pe pământ este să aibă, să adune, să strângă. “Restul” lumii nu-i în grija lor. Poate pieri în tot momentul fără să le aducă lor mustrări de conştiinţă ori păreri de rău. În clasa întâi, când m-au dus şi pe mine la şcoală, purtat de mână, se găseau în acea şcoală elevi cam din toate naţiile cunoscute pe pământ, dar asemenea probleme de egoism şi dispreţ nici nu cunoşteam că ar putea exista. Să ne urâm, ori să ne batem între noi pe teme naţionale sau avuţii, aşa ceva nu exista.

Acolo, abia acum realizez, au fost făcute mari eforturi de părinţii noştri, să stingă această cruzime, să ne ferească de şovinism şi dispreţ. Părinţii noştri au luptat mult pentru a îngropa şi secătui seminţia tuturor relelor de atunci, şovinismul şi antisemitismul. Toate eforturile lor, a unor oameni ciuntiţi şi fizic şi sufleteşte de un război care le-a luat speranţa traiului pe pământ, au reînviat speranţa în viaţă, ne-au arătat că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, că EL ne iubeşte deopotrivă pe fiecare cu dragostea de care numai El este capabil. Regretabil este că noi n-am ştiut s-o, “predăm” mai departe. De fapt, n-am crezut că ceva mort de mult poate reînvia, în alte timpuri, în alte vremuri. Noi nu am văzut rostul acestei temeri a părinţilor noştri care se pare că nici peste veacuri nu s-au înşelat. Şi astăzi mulţi câştigă averi şi posturi grase, numai prin enunţarea acelor idei naţionaliste care au măcelărit 22 de milioane de oameni în trecutul război Pe atunci, deci după război, aveam probleme de toate culorile, mai puţin aceasta de care n-are rost să mai vorbim. Printre colegii din clasă aveam şi trei ţigani cu nume ecologice: Părău, Frunză şi Pădure. Celelalte familii de ţigani aveau nume după meseriile care le profesau părinţii sau bunicii lor: Ferar, Lingurar, Cărămidar şi altele. M-a frapat numele lui Pădure Florea. Îmi plăcea nespus şi cu toate că pădurile de atunci din satul nostru, “veneau” până în odorul casei, nu-mi explicam unde ar fi putut fi “florile” pădurii. În clasa noastră paleta naţionalităţilor nu se oprea numai la ţigani. Aveam şi evrei, copilul lui Dudi şi Mindi, erau şi unguri, slovaci, ruteni şi ce-or mai fi fost, că nu toţi îşi declarau naţionalitatea. Cu puţine excepţii, cam toată populaţia era flămânzită. Târziu, l-am citit pe Zaharia Stancu cu a lui “Darie”(DESCULŢ), în care ne spunea că populaţia întregului sat din care se “trăgea”, în preajma unei nunţi, înmormântări, ori la cules de struguri, nu mâncau cu o săptămână înainte ca să poată mânca toată mâncarea care se dădea pomană sau la ospăţ. Exact aşa era şi la noi, şi, poate, şi la alţii, doar că noi nici nu aveam ce mânca, deci nu era un efort deosebit “să ne păstrăm burţile pentru ospătare”.
S-a brodit şi în satul nostru ca în acele vremi să se adune doi tineri, să se căsătorească. Era de la sine înţeles că se invita tot satul. Mâncarea ce s-a dat la nuntă a fost supă de găină şi sarmale. La noi “se purta” obiceiul ca sarmalele să se facă cu păsat de mălai (poate pe atunci chinezii nu negociau orezul pentru ţăranul român), cu slănină şi carne tăiată cu satârul cubuleţe, că maşini de tocat carnea nu aveau mulţi. Mâncarea nu prea lâncezea pe masă, am putea zice că nici cu spălatul farfuriilor nu aveau nici o problemă ( apropo de detergentul de acum, “Fairy”, care spală 7000 de farfurii). Dacă nu se lingeau propriu-zis farfuriile, atâta se “ştergeau cu pâine” că nu mai era nimic de spălat după această “operaţie”. Totalitatea timpului de desfăşurare a nunţii nu depăşea trei ore. După ce nuntaşii se ospătau, se mai dansa puţin, “Dansul miresei”(cui îi ardea şi tineretul) după care se trecea la “făgăduieli”.