Poate să fi fost adormit, poate atunci să fi venit din sat, nu se ştie cert, dar era ora cinci când ”băieţii corişti” ne-au lăsat în pace. În fiecare cameră era aprinsă lumina, când l-am auzit pe doctor care înjura ca la uşa cortului. La început nu au desluşit pe cine, apoi s-au lămurit lucrurile. Dacă fosta nevastă i-a luat copiii, trebuia să se răzbune şi el pe cineva. Şi-a adus aminte că încă nu i s-a oferit postul, că ştia el de ce. Că dacă nu-i capabil, directorul staţiunii, lui îi erau adresate aceste vorbe deşănţate, să satisfacă o femeie, de ce se agaţă de acei care pot? Că el este preferat de fostele şi actualele lui amante. Să se coboare jos, că-l învaţă el minte! Şi, în final, tot el îi va opera prostata şi-i va tăia şi membrul “acela” de care el şi aşa nu mai are nevoie. Toate acestea urlate în gama tinerilor care numai cu câteva minute în urmă au putut trece prin staţiune făcând vocalize animalice, acum preluate de doctor, cu adresabilitate şi cu o durată de două ore. A fost ceva incredibil de penibil pentru circa cei cinci sute de pensionari ai staţiunii. Pe 26 iulie, locuitorii satului de confesiune romano-catolică, o sărbătoresc pe Sfânta Ana şi au pe un deal o capelă unde se duc în convoi, cu preoţii şi fanfara în capul convoiului. Pe parcursul drumului, înspre capelă, mai există o troiţă în care este o statuie cu Sfântul Nepomuc, ocrotitorul de altădată a lucrătorilor din mină, unde se opresc, fac un popas aducând şi lui omagiu şi rugăciuni. Participă toată populaţia şi copiii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. După ce se termină slujba care încheie activitatea confesională, toată lumea îşi desface coşul cu merinde. Servesc masa pe grupuri şi poartă discuţii amiabile şi acei care s-au întâlnit mai rar.
Parcurgând această procesiune împreună cu convoiul satului, familia lui Sandu a fost uimită să constate că, asemenea ei, mai sunt şi alte persoane venite special din împrejurimi pentru a participa la acest eveniment confesional, unii erau chiar din Baia Mare. La această slujbă, cu surprindere şi emoţie au observat că, prima slujbă care s-a ţinut, era omagierea minerilor ce au fiinţat acest sat şi acum nu mai există. Locuitorii satului s-au rugat şi pentru toţi acei care, au făcut ceva bun şi util, pentru acest habitat ce astăzi este satul lor.

Cu gândul la bunătatea sufletului omenesc,
Baia Mare Iunie 2004

NIMENI NU ARE DREPTUL

SĂ CUNOASCĂ ADEVĂRUL;

DACĂ N-A FĂCUT NIMIC

PENTRU ACESTA !

Renumitul bar băimărean OJT, de această dată îl avea printre consumatori şi pe Sorin, care cu o mapă, cu oarece hârtii, aştepta un prieten ce întârzia. Coincidenţă repetabilă nu de puţine ori şi în viaţă. Aştepţi un prieten şi apare un altul, de regulă cel pe care n-ai dori să-l vezi sau cel căruia îi datorezi bani ori îţi este … mai puţin prieten. La această întâlnire nu era vorba despre aşa ceva, doar că tipul ce a intrat acum în local era una dintre persoanele, am putea zice, unul dintre colegii condeieri care n-au putut participa la ultima lansare de carte a lui Sorin. Poate că alte evenimente să-l fi reţinut, ori poate că autorul cărţii n-a dat dovadă de inspiraţie când şi-a trecut pe coperta a IV-a anterioarele apariţii, arătând ca orice banal inventar, posibil ca acesta să fi fost motivul care a stârnit oarecare repulsie unor persoane, această etalare a volumelor publicate. Pe prietenul nou intrat, este posibil să-l fii iritat neobrăzarea aceasta, că despre invidie aici nu poate fi vorba, în nici un fel. Era şi aceasta doar o presupunere ca ori care oricare alta, numai că uneori nimic nu poate motiva lipsa prezenţei tale la sărbătoarea unui confrate, unde toată lumea consideră că există o oarecare “solidaritate” de breaslă. Şi cum deja bănuiţi din enumerările de mai sus, aceste supoziţii elimină ori ce bănuieli, deoarece toate faptele şi întâmplările despre care scria Sorin, nu mulţi s-au “înghesuit” să le abordeze, deoarece presupun unele incompatibilităţi. Este imposibil, să scrie cineva, despre ce-i minerul şi mineritul, ce înseamnă viaţa şi munca lor, dacă nu o cunoşti în detaliu. Să încerci să le intuieşti gândurile şi modul lor de-a acţiona, când tu nu le cunoşti viaţa intimă, înseamnă că fabulezi şi asta probabil că nu mai poate fi o carte existenţialistă în care minerii să se recunoască..

Acei oameni care îşi desfăşoară activitatea ascunşi privirilor noastre, sunt ignoraţi uneori cu bună ştiinţă de unii confraţi, numai pentru că majoritatea, neştiind nimic despre ei, nevăzându-i cu câtă trudă îşi câştigă pâinea, nu consideră că ar trebui scoşi din anonimat şi desluşiţi altora, pe considerentul că n-ar interesa pe nimeni urgisitele lor vieţi, probabil bucurându-se că n-au avut şi nici nu vor avea tangenţă cu ei niciodată. Neştiindu-le necazurile, durerile, scriitorii rămân indiferenţi faţă de mineri, faţă de necunoscutele lor vieţi, mult prea chinuite ale acestei bresle hulită de prea multă lume.. De cumva s-ar apuca să scrie cineva dintre acei care lucrează în branşă, fiind zilnic storciţi de muncă, de etapele “hăi-rucurilor” din fiecare zi, pentru domniile lor acesta ar fi un lux considerat prea mare şi poate mai puţin interesant decât munca lor. Mentalitatea acesta este valabilă în totalitate în cazul pălmaşilor subteranelor. Minerii nu sunt nişte gospodari grozavi nici în propriile lor iosaguri, în propriile lor avuţii, cu toate că nimic nu-i împiedecă să obţină acest lucru, în afară dar de totala lor epuizare, după efortul depus la munca în mină. Ei ies de “acolo” unde uneori nici conţinutul oxigenului din aer nu ajunge măcar la 20%, atmosferă care îi moleşeşte, îi sleieşte. Timpul ce le rămâne după fiecare şut, nu le este suficient pentru refacere, deoarece sunt puţine mine în localităţi şi transportul dintr-o localitate în alta, nu le lasă mai mult de zece ore din zi, din care măcar opt trebuie să doarmă. Deci… un alt motiv ca nici persoanele cu licenţă în această profesie, să nu-şi “risipească” timpul, după părerea lor, cu “aşa ceva”, cu scrisul. Dacă nu-ţi poţi reface integral capacitatea de muncă a organismului, lipsa somnului te face irascibil, şi incompatibil pentru scris, unde ai nevoie de”cap limpede” şi de ce nu, de visare. Cu toate acestea, tema mineritului a incitat pe mulţi. Unii autori au abordat tema, cu toată dragostea, cu multă pasiune pusă în scrierile lor.