Doamnele respective, fiecare în parte, aveau câte-o vorbă cu Larion, iar el le dojenea sau nu, fixau date, locuri parcă cifrau ceva, şi alte chestii din astea, ca în final să le întrebe de garsonieră, rugămintea făcută de Sorin, care încerca şi el să priceapă ceva din ce ascundeau dialogurile astea succinte, purtate între Larion şi femeile acestea ce arătau deosebit, care oarecum păreau dominate de el. Dintre ele, cele pe care le cunoştea şi Sorin, una era profesoară, alta a fost chiar doctoriţa unei şcoli. La terminarea acestor discuţii, în viteză aş zice, şi-au reluat poveştile şi problemele lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De bună seamă că ceva se vedea pe faţa lui Sorin, dacă Larion s-a oprit din sorbitul băuturii ca să-l întrebe dacă se simte bine.
– Mă simt bine cu sănătatea, îi “declară” Sorin, dar sunt bulversat de ceea ce se petrece aici şi că sunt considerat pe post de “boactăr”.
– Da, da. Cred că şi eu m-aş simţi tot aşa, dacă aş fi asistat la acest simulacru de spectacol involuntar, şi coincidenţă nici nu pot să spun că s-a derulat fără vina mea deoarece, doamnele ştiau sigur cam pe unde, uneori mai poposesc…
– Ele!! Îl întrerupe involuntar Sorin. Până acum a fost cum am fost, dar acum fără să te jignesc, nu ştiu ce să spun despre aceste scene care se produc în prezenţa mea, la care particip şi pot jura că tu eşti vioara-ntâi. Larion sorbi cu reţinere din ce mai avea în pahar, răsuflă odată adânc, se mai uită primprejur, apoi dă semne că-i dispus să facă unele confesii.

– Purtăm în “nobilele” noastre sufletele, se porni Larion, o ranchiună adâncă care uneori ne macină toată viaţa, şi care nu ne va permite niciodată să ne luăm acel zbor mult dorit şi visat în tinereţe. Zbor fără de gânduri, zborul independenţei noastre, zborul candorii şi al nevinovăţiei care nu mai are loc în această viaţă tocmai pentru că greşim şi ne încărcăm sufletele cu păcate, ranchiune şi uri, şi toate acestea nu ne vor mai permite desprinderea, deci nu vom mai putem realiza zborul purităţii. Aşa se încheie visul cel mai frumos al omului, zborul purităţii, zbor care în momentul plănuirii, s-ar fi putut realiza dar am întârziat. Am întârziat atât cât inima ne-a fost inundată de invidii, de dorinţe, poate de măriri, şi de orgolii care n-au făcut altceva decât că ne-au alungat puritatea din suflet. Atât a fost suficient ca să ne ratăm zborul, şi nici măcar n-am fost capabili să realizăm acest lucru, cel mai frumos, cel mai pur şi înălţător zbor, desprinderea în inocenţă. Eu fiind băiat de la ţară, venit la oraş, fără să-mi pot da seama am început să-mi încarc sufletul cu o ură faţă orăşeni, a acelora cărora eu le-am devenit atunci “cioca” bătăilor lor de joc, numai pentru că eram născut în sat, cu toate că nu aveam nici un defect, nu eram nici mai prost ca ei, după cum ei înşişi au reuşit să-şi de-a seama.

Acesta-i purgatoriul tuturor copiilor veniţi de la ţară şi evident că asemenea sentimente au dat naştere adversităţilor reciproce, practic nici un sătean pe care soarta-l bate să vină la oraş nu are o părere grozavă despre orăşeni. De aici lipsa de încredere şi comunicare dintre copiii veniţi de la ţară, şi cei care-s născuţi şi crescuţi în oraş. Aceste stări au şi caracteristica transmiterii “mai departe”, aşa cum “le-am primit” şi eu care, neavând liceu în satul meu, a trebuit să vin în Baia Mare să-mi fac studiile. Ca şi alţii, nici eu nu m-am gândit măcar, să stau în chirie la vre-un orăşean. Apoi din vorbă în vorbă, din cunoştinţă-n cunoştinţă, am auzit că are cineva o chirie în Baia Sprie, chirie pe care o oferea chiar unul dintre foşti mei consăteni care lucra la mină, şi a primit un apartament acolo. Era convenabil deocamdată, deoarece legătura cu Baia Sprie era bună, mergeam şi veneam cu trenul…
– Cum, ce, ce tot spui? Tren la Baia Sprie? Nu cumva vrei să-mi vinzi gogoşi? Îl apostrofă Sorin .
– O, am uitat că tu ai venit în Baia Mare după ce s-au desfiinţat trei gări, deja.
– Hai măi Larioane, azi nu poţi fi serios? Ce-i cu gările astea? Se enervă Sorin.
– Dacă vrei, facem o paranteză şi-ţi spun câte ceva de “gările astea”.
– Bine omule, bagă-mă în paranteză şi lămureşte-mă de unde ai tu atâtea “gări”.
– Păi, dacă nu ştii nimic, o să încep mai pe îndelete. Aşa că, trebuie să cunoşti, că cele mai mari Staţii C.F.R. din ţară sunt: Bucureştiul şi apoi Timişoara, ambele au câte cinci ieşiri-intrări radiale de linii care servesc municipiul, cu ponderea mărfurilor diferită ca volum, între cele două mari staţii. Cu patru linii radiale, cu patru gări, era Baia Mare. Spre deosebire de denumirile purtate de gările bucureştene, care se numesc: de Nord, Basarabi, Căţelu, Obor, cândva şi Filaret, gările băimărenilor se numeau Est, Vest, Sud şi Nord. Gările băimărene aveau importanţa lor. Toate gările-s importante, dar acestea, după ce ruşii au luat partea de Nord a Maramureşului, liniile ferate, ale noastre, au devenit şi ele ale ruşilor. Ca să te duci până la Sighet cu trenul, trebuia să ai paşaport, deh, te plimbai prin ” ţară străină”, şi te întorceai din nou în ţară, pe linia ferată ce cândva era românească, construită de români şi luată de ei, de ruşi. Evident că nu aveai voie să te dai jos din tren pe teritoriul URSS nici ca să bei o înghiţitură de apă, din fântânile săpate de moşii noştri. Până la construcţia liniei Salva-Vişeu, aceasta a fost singura variantă de transport pe CFR, după încheierea războiului. De au crescut mult importanţa gărilor oraşului nostru pentru că ele deserveau nu numai întregul judeţ Maramureş ci şi cele limitrofe, din acest cap de ţară, dezvoltându-se şi o reţea de transporturi rutiere, care pe de o parte adunau mărfurile în tranzit, pe de altă parte purtau la destinaţie mărfurile aduse de trenuri.

Gara de Nord băimăreană deservea: Ferneziul, Uzinele de plumb, Mina Herja şi din 1928 şi flotaţia de la Herja. Un alt segment industrial care folosea intens Gara de Nord şi transporta lemnele pădurilor din parchetele Ferneziului erau Întreprinderea de Exploatare a lemnului. În scurgerea timpului, Staţia de Nord a avut perioade mai bune, mai agitate, faţă de situaţia actuală când gara se pierde în linişte, şi probabil definitiv. Perioada cea mai fastă după inaugurare ei, a fost la înfiinţarea flotaţiei Herja în ’28. Dar cea mai bună şi mai agitată perioadă, bănuim că a fost între anii 1962-65, ani în care s-a construit Barajul de la Strâmtori Firiza. Barajul “ţine în spate” 18 milioane de metrii cubi de apă. A fost construit “prin greutate”, adică greutatea apei este blocată şi menţinută în echilibru stabil, de o altă greutatea egală cu greutatea apei, şi care a fost inclusă în baraj, materializată în oţel beton, betoane, construcţii metalice şi altele. Aceste materiale cuplate cu alte greutăţi care se numeau; scule, utilaje, cofraje, ce toate împreună poate cântăreau dublu betoanelor ce compun astăzi barajul. Atunci, în Gara de Nord băimăreană, s-au cunoscut cele mai mari ritmuri de muncă, cea mai neostoită muncă posibilă se desfăşura în această gară, în triajul gării acesteia, şi chiar în satele respective care trebuia să hrănească uneori şi cinci mii de constructori. Un alt punct de glorie al construirii barajului a fost desfiinţarea conductei de apă, (a buclanului, a ţevii din doage de lemn) care alimenta Ceanuraţia Săsar, conductă construită din scânduri de molid şi care avea o lungime de 21 km. Primi 16 km de buclan, cum îi spuneau băimăreni, s-au construit pentru şteampurile de la Dealul Crucii în ’35, apoi s-a prelungit în anul 1939 până la Flotaţia- Ceanuraţia Săsar. Şarpele acesta uriaş cu un diametru de trei metri se strecura pe marginea drumurilor până ajungea la destinaţie. Dimensiunile sale îngreunau mult circulaţia reuşind cu greu să ajungi unde vrei, deoarece conducta se afla tot timpul în drumurile tuturora. În faţa Facultăţii de limbi de acum, atunci era un stăvilar care permitea ieşirea apei din ţeava de scândură şi printr-un canal, din spatele fostelor “zece case”, ajungea până la RFN (restaurantul fără nume), unde un grilaj prelua căzăturile şi mizeriile mai mari, apoi era din nou introdusă în buclanul care se scurgea pe strada Izei spre cianuraţie. Până când drumurile şi împrejurimile lor, pe care le avem acum, au ajuns la forma de acum, au trebuit transportate mii de tone de mate şi zguri care creau un peisaj selenar în jurul fabricii de plumb, locuri pe care văzute azi, n-ai bănui măcar cât de urât, de sordid, arătau atunci. Acum când toate aceste resturi depozitate pe acest “plaz”, ori pe malul Săsarului, au fost curăţate, locul a fost plănărit şi însămânţat cu iarbă. Vastul triaj de altădată al Gării de Nord a oraşului, azi se compune doar din două linii scurte de nici cinzeci de metri, una exterioară şi alta prin curtea uzinei.