Doamnele respective, fiecare în parte, aveau câte-o vorbă cu Larion, iar el le dojenea sau nu, fixau date, locuri parcă cifrau ceva, şi alte chestii din astea, ca în final să le întrebe de garsonieră, rugămintea făcută de Sorin, care încerca şi el să priceapă ceva din ce ascundeau dialogurile astea succinte, purtate între Larion şi femeile acestea ce arătau deosebit, care oarecum păreau dominate de el. Dintre ele, cele pe care le cunoştea şi Sorin, una era profesoară, alta a fost chiar doctoriţa unei şcoli. La terminarea acestor discuţii, în viteză aş zice, şi-au reluat poveştile şi problemele lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De bună seamă că ceva se vedea pe faţa lui Sorin, dacă Larion s-a oprit din sorbitul băuturii ca să-l întrebe dacă se simte bine.
– Mă simt bine cu sănătatea, îi “declară” Sorin, dar sunt bulversat de ceea ce se petrece aici şi că sunt considerat pe post de “boactăr”.
– Da, da. Cred că şi eu m-aş simţi tot aşa, dacă aş fi asistat la acest simulacru de spectacol involuntar, şi coincidenţă nici nu pot să spun că s-a derulat fără vina mea deoarece, doamnele ştiau sigur cam pe unde, uneori mai poposesc…
– Ele!! Îl întrerupe involuntar Sorin. Până acum a fost cum am fost, dar acum fără să te jignesc, nu ştiu ce să spun despre aceste scene care se produc în prezenţa mea, la care particip şi pot jura că tu eşti vioara-ntâi. Larion sorbi cu reţinere din ce mai avea în pahar, răsuflă odată adânc, se mai uită primprejur, apoi dă semne că-i dispus să facă unele confesii.

– Purtăm în “nobilele” noastre sufletele, se porni Larion, o ranchiună adâncă care uneori ne macină toată viaţa, şi care nu ne va permite niciodată să ne luăm acel zbor mult dorit şi visat în tinereţe. Zbor fără de gânduri, zborul independenţei noastre, zborul candorii şi al nevinovăţiei care nu mai are loc în această viaţă tocmai pentru că greşim şi ne încărcăm sufletele cu păcate, ranchiune şi uri, şi toate acestea nu ne vor mai permite desprinderea, deci nu vom mai putem realiza zborul purităţii. Aşa se încheie visul cel mai frumos al omului, zborul purităţii, zbor care în momentul plănuirii, s-ar fi putut realiza dar am întârziat. Am întârziat atât cât inima ne-a fost inundată de invidii, de dorinţe, poate de măriri, şi de orgolii care n-au făcut altceva decât că ne-au alungat puritatea din suflet. Atât a fost suficient ca să ne ratăm zborul, şi nici măcar n-am fost capabili să realizăm acest lucru, cel mai frumos, cel mai pur şi înălţător zbor, desprinderea în inocenţă. Eu fiind băiat de la ţară, venit la oraş, fără să-mi pot da seama am început să-mi încarc sufletul cu o ură faţă orăşeni, a acelora cărora eu le-am devenit atunci “cioca” bătăilor lor de joc, numai pentru că eram născut în sat, cu toate că nu aveam nici un defect, nu eram nici mai prost ca ei, după cum ei înşişi au reuşit să-şi de-a seama.