Lucica era totuşi licenţiată şi-i era imposibil ca un nimeni să-i anihileze persoana şi studiile.
Această “trezire” pentru Lucica a fost un adevărat coşmar. Văzându-se în imposibilitatea de-a lupta cu prostia, simţind nevoia unei reale protecţii în faţa unui astfel de specimen, a “fugit” la bărbatul său, la al ei, “fata mare”, ca s-o apere… Ce s-o fi întâmplat în casa lor nu se mai relatează, dar ei sunt din nou împreună…
– Dragul mamei, am început să te înţeleg, să-ţi înţeleg păsul, dar nu cred că o să-ţi fac pe plac, aşa cum tu ai cerut, să-ţi dau răspunsul printr-o singură frază. Dacă tot am început cu poveştile, şi eu o să-ţi spun una, şi eu voi lăsa pe tinerii autori să povestească, ceea ce doresc să ne comunice .

***

“Pe colegul meu îl vedeam zilnic, dar acum nu-mi plăcea deloc cum arăta. Nu-mi plăcea pur şi simplu. Sunt sigur că un ortoped poate găsi multe informaţii în “mersul” unui om .
Dar cât de dezlânat mergea el, nu trebuia să fi ortoped ca să vezi cum se poticnea, de credeai că în momentul următor se va prăbuşi. M-am gândit să vorbesc cu diriginta. Posibilităţile dânsei sânt altele şi o bună profesionistă v-a găsi cauza şi probabil şi un remediu pentru starea lui, a lui Dorel, care de vreo trei săptămâni era retras, livid la faţa şi toţi îl „inoportunau”. De-l întrebai ceva îţi răspundea absent, după care tot el te întreba: “Ce ai spus ?”
Prin această “modalitate” de a discuta îşi dovedea maniera şi felul de-a întreţine o prietenie care a depăşit zece ani?! În plus slăbea. Slăbea fără recomandare. Evident şi de necontestat. Dorel era bolnav. Poate că l-a prins şi pe el gripa acum la sfârşit de trimestru. Uneori te epuizează un trimestru de 14 săptămâni, mai ales dacă nu ţi-ai dozat bine forţele. Dorel până în clasa a X-a a fost tot premiant, acum puţin a lipsit să nu facă “o restanţă”. Noua noastră colegă, Maia, la materia ce era “s-o uite“ Dorel, de departe era cea mai bună în clasă.
Maia în clasa a X-a a fost premiantă. În treaptă “a dat” la “electro” pentru a ţine “trena“ cu cei mai buni elevi din şcoală.
Aşa era considerată clasa noastră şi era un atestat de calitate în liceul nostru să fii în clasa de “electro“. Mulţi, la examenul de treaptă se “aruncau“ la această secţie dar aleşii erau puţini. Maia “s-a ales “ impunându-se cu notele primite în examen.

Plecând spre sala profesorală, l-am rugat pe profesorul Eugen să-i spună tovarăşei diriginte, de cumva are puţin timp, să vina până afară că doresc să-i comunic ceva. Diriginta a venit destul de repede:
– Bună ziua.
– Ce-i Augustin ?
– Tovarăşa dirigintă, ştiu că aveţi destule probleme, că sunt inoportun, dar aş fi vrut să vă atrag atenţia asupra colegului Dorel. Ceva nu este în regulă la el, în general face notă distonantă faţă de ceilalţi colegi de clasă.
– Asta am observat şi eu. Speram ca tu, cel mai bun prieten al lui, să-mi aduci vreo ştire, vreun indiciu, ceva cât de puţin ca să putem descifra aceste “stări” ale lui Dorel.
– Pentru mine acest lucru nu-i deloc simplu. În mod constant Dorel mă ocoleşte. Se plimbă pe unde nu s-a plimbat niciodată, întotdeauna singur. L-am pândit nu de puţine ori, dar fără nici un rezultat. Şi în general nu se confesează nimănui, dar pe mine în mod special mă evită.
– Dacă chiar aşa stau lucrurile, o să-i chem părinţii la şcoală. Poate ne ajută ei cumva.
– Cum credeţi dumneavoastră.
– La revedere!
– Săru’mâna!
Cam asta am vorbit cu “diriga”. O femeie înaltă, blondă, frumoasă, până la negare, mlădioasă, ca un fir de trestie în bătaia vântului. Cred că şi ea era conştientă de şarmul personal, de faptul că era “plimbată din ochi” de tot “sexul slab” când trecea prin curte. Altfel, de unde mersul ei aşa de maiestos, de impozant. După cum ziceau şi colegii, aveam o ”dirigă” să-ţi “rămână pe retină”. Uite, domnule, că “bărbatul” din mine se lansează în aprecieri care nu prea cadrează cu morala elevului !
Au venit sărbătorile de iarnă şi dacă Dorel era absent chiar şi atunci când fizic era prezent, nu ne-am putut ”angaja” la colindatul fetelor din clasă sau aşa cum procedam în alţi ani, un fel de şezătoare a clasei.

Cam astea erau vacanţele noastre la sărbătorile de iarnă. Cum să-l fi dus eu la această şezătoare pe Dorel aşa cum arata el acum. Nu numai că nu s-ar fi produs, dar cu toţii ar fi sărit pe el să-l “descoase”. Aşa că toată vacanţa l-am tras după mine, la Aurel, ne uitam la “video”, cu toate că am văzut toate casetele lui şi cele din cartier. Dar trebuia şi puţină mişcare şi acesta a fost singurul lucru acceptat de Dorel. La alte activităţi s-a opus categoric.

Pentru mine această vacanţă a fost o corvoadă plictisitoare, piperată din când în când cu nişte situaţii penibile. Am ajuns şi eu în postura lui Dichiseanu, când îi spunea lui “Codin”: ”Dă măi din cap, că o să spun eu buna ziua !”. Aşa era şi cu Dorel. Mai dădea din când în când din cap, în loc de bună ziua.
A început şcoala cu trasul “Hobby”- urilor prin clase, cu note, cu observaţii, cu travaliul obişnuit, am mai uitat de Dorel. Timpul se scurgea imperturbabil cu problemele noastre cu tot.
Spre sfârşitul trimestrului doi, ”se aud“ nişte zvonuri. Şi zvonurile aproape întotdeauna se adeveresc…
În clasa noastră erau 9 fete şi 27 băieţi. Ne-am păstrat nucleul nu numai din treapta I, ci chiar din clasa a V-a. În această clasă a XI-a F eram 14 din acel nucleu. Deci marea luptă pentru căutarea unei iubite sau iubit, coleg de clasă, nu a mai avut loc, nu numai că ne ştiam bine, sau din lipsă de simpatie, ci din cauză că fetele aproape toate, discutau dinainte cu alţi băieţi. Maia părea a fi “rezervă” pentru băieţi. Pe mine niciodată nu m-a interesat. Şi totuşi ?! Dacă stau şi mă gândesc… Dar poate mi s-a părut ! Cu toate că… Să ştii că aşa a fost! Ăla, acel băiat a fost Dorel şi nu Relu… Domnule… şi mie numai acum să-mi cadă fisa ? Nu că merit palme, demult n-am mai dat dovadă de atâta nepricepere!
Deci ce făcea Dorel? Ei bine, Domnia Sa, toată ziua şi din orice loc posibil, o pândea pe Maia. Da, acum sunt absolut sigur… Dar e treaba lor… A, uite că vine şi “diriga”, precis că se confirmă zvonurile.
– Bună ziua!
– Bună ziua! – într-adevăr în mod deosebit e o zi bună!
– Dragi colegi mai tineri, desigur că au ajuns şi la urechile voastre zvonurile care circulă prin şcoală. Ei bine, azi a sosit “telexul”. Plecaţi la Ş.N.T. (Şantierul Naţional al Tineretului).
– Ura, ura! Sunt salvat ! – urlă Dorel cât putea de tare şi tropăia ca un nebun.
Poate m-am bucurat şi eu. Mai schimbi aerul, mai vezi şi alţi oameni, mai înveţi şi altceva decât ai învăţat până acum, îţi mai trec nervii ce ţi i-a făcut “gagica” în timpul anului. Dar de aici şi până la URA, URA şi să mai şi ţopăi este o distanţă! Foarte curios modul de-a se erija al lui Dorel !