Această zi a fost stabilită pentru o nouă şedinţă. În jurul orelor 16, suspicioşi nevoie mare, străpungem cu privirea prin geamurile termopane, pentru a şti c-o secundă mai repede cine a mai venit la Cenaclu. Coborâm scările care s-au dovedit a fi de fapt cinci nu patru. La uşă musai să întrerupi privirea de filare prin geamurile moderne din termopan, deoarece există un prag în faţa uşii. Dacă acesta nu-i considerat ca prag, atunci el este treapta cu numărul şase, treaptă care este mai îngustă ca celelalte, şi atunci eşti obligat să o priveşti, deoarece este în permamenţă udă, alteori cu gheaţă, şi-ţi poate provoca unele inconveniente. Cu această ocazie ai constatat şi cum îţi arată pantofii înainte de-a intra la Cenaclu. Dacă ai deschis uşa, trebuie să-ţi descreţeşti fruntea fiindcă îţi aduci aminte că trebuie să te bucuri când îţi vezi colegii, partenerii, prietenii. Zâmbeşti silit, aruncând de pe tine muntele de haine, care stau protecţie între tine şi natură. Acestea, trebuie aşezate pe unicul cuier şi dacă nu se pun echilibrate pot pune cuierul la culcare. Apoi îţi ocupi locul şi constaţi că eşti obosit, moment în care-ţi scoţi materialele cu care, în acea zi, vei uimi asistenţa. Acea ar decurge exact cum este scris dacă nu ar fi şi din acei care
întârzie şi apar exact când tu crezi că ţi-a “puşcat” mai bine poanta. Ca să-şi de-a cu presupusul şi proaspătul intrat, firesc o mai citeşti încăodată, dar parcă nu mai este epigrama aceea inteligentă, vioaie şi caustică, cum ai crezut tu, iar ţie ţi-a pierit cheful de ea.
Spune-am că după ce ne aşezăm jos, constatăm că suntem obosiţi. Oboseala aceasta îi vine fiecăruia din altă parte. Cea mai mare oboseală, oboseală cronică, am dobândit-o deoarece încercăm să fugim de tot ce era în vechiul regim. Vă rog să credeţi că avem de ce fugi şi nu ştiam când ne vom opri. Unii au mai “epigramiat” şi vechiul regim, deci boală veche, de care căutăm să ne debarasăm. Am început prin a funcţiona în acest local nou, şi atunci “la vremuri noi…”, numai că apucăturile ne sânt tot cele vechi. Totuşi cea mai importantă mişcare, pentru a ne elibera de “foştii” care erau afişaţi pe pereţi şi erau, întotdeauna strivitori, deasupra noastră, am făcut-o! Nu mai stăm jur-împrejurul meselor ca înainte, lipiţi de pereţii “ornaţi” cu tablourile “lor”! Ne-am plasat în centru pentru a forma un nucleu capabil de-a dezvolta o reacţie de respingere a acelor fenomene, situaţie care ne favorizează să nu fim striviţi pe margini, pe lângă pereţi, unul câte unul.
O altă oboseală ni se trage de la storcirea dicţionarului de vorbe, de către “ăia”. De fapt
încă n-am stabilit exact ce facem noi aici: şedinţă de lucru, adunare generală, şedinţă de culturalizare, adunare ordinară, se pare că nici-un termen nu se potriveşte acestei întruniri. Atunci cum ar trebui să botezăm “statul” aici, dar mai ales comentariile, că aceastea au ponderea.
Oboseala de bază ni se trage de acolo, că încă nu reuşim să spunem la începutul unei şedinţe direct ce vrem să facem. Întâi se anunţă desfăşurătorul şi numai după această prerepetiţie, începem să spunem, ce putem spune, fără a mai atenţiona onorata adunare, deoarece tot nu purtăm aspacardinul la noi şi ciudat, tot nu ies toate aşa cum scrie acolo în preambulul, preambulului.
Şi dacă începem să citim pe rând, nu din oboseală, din creaţie, ne sare oboseala şi în final şi muştarul, când vedem cum este primită, înterpretată şi evaluată munca de creaţie a fiecăruia. Cu cât individul a scris mai puţine epigrame cu atât este mai acid, dacă ai norocul şi nu se apucă careva să te desfiinţeze cu totul. Când şi-au dat seama că au împins “judecăţile” prea departe, te salvează unul care te roagă să-ţi mai citeşti încă odată epigrama, situaţie în care a fost ”total receptată” şi catalogată ca :bună, merge, “are ceva-n ea”, acesta e momentul în care Domnul Bud reţine acea epigramă pentru secretariat şi publicare. Ai răsuflat uşurat că ai mai impus un sâmbure de inteligenţă asupra tuturor, dar nu-l savurezi prea mult că afară aşteaptă un grup de cursanţi care şi ei folosesc locaţia noastră, pentru a fi învăţaţi de un manager cum se vând produsele firmei “Avon”. Bucuroşi, ne ducem înspre cuierul care ne eliberează hainele, cu care vom trece şi în acest an peste iarnă. Abia acum regretăm sincer că ne despărţim, mai ales că ştim că nu ne vom colinda, şi de întâlnit, se va întâmpla doar la cozile de la medicamente sau pe coridoarele spitalului, ne vom vedea intâmplător. Totuşi materialele pentru revistă trebuie aduse pe 9 ianuarie, că de nu…nu vom avea revista!
Există o vorbă care îşi zice: ”o mică observaţie”. Această observaţie în “cazul de faţă” ar fi că încorsetarea epigramistului în tematică, ba mai mult oferindu-i şi rime impuse, duce la formarea unor şlefuitori de versuri şi nicidecum la formarea de epigramişti. Aceşti versificatori de tipul Domnului Perţa, uneori a poetului Alecsandri şi această şlefuire bolnăvicioasă se vede şi la Macedonski, au dus aceste precauţii şi impuneri ale versului pe culmi nebănuite şi cu osebire frumoase. Epigrama în schimb, acel nimb de inteligenţă şi explozie, satiric sau caustic, îl face mediul, spontaneitatea, întâmplarea, şi mai rar potrivirea instantanee. Chiar DEX-ul reglementează cuvântul “inteligenţă” ca şi capacitatea unei persoane de-a se descurca în anumite
situaţii, de regulă neprevăzute. Ce m-a împins pe mine să aşez aceste vorbe aici, a fost faptul că Domnul Şiman ne-a prezentat concursurile de epigrame ce vor avea loc în ţară, concursuri cărora toţi organizatorii acestor tipuri de concursuri se bazează doar pe aceste potriviri tematice ale versurilor, potriviri care ştie fiecare că “nu vor rupe gura târgului” cu ele. Am rămas uimit că acest lucru se propagă până la cele mai înalte foruri epigramistice din ţară. Mă scuz dacă am greşit formulând această observaţie, dar cred eu, că merită abordată pe viitor.

.
Toma G. Rocneanu “Însemnări de la şedinţa din 12 dec.,unde au fost prezenţi în afară de domnii Bud şi Şiman, mai sus menţionaţi şi domnul Bodnar, doamna Găinariu, domnul Micle, domnul Filip, familia Mureşan Aurelia şi Vasile şi dece nu şi eu.