Luky şi-a făcut obiceiul de a-şi fila un coleg, care avea acelaşi grad didactic, aceeaşi vechime şi li se potrivea orarul. Când „ăla” se uita la „veniturile lui”, îl ruga să arunce o privire „şi la el”, fiindcă Luky nu putea intra în secretariat, deoarece vocea unei doamne secretare avea un timbru atât de insuportabil pentru el, încât îi dădea senzaţia că-l zgârie pe creier. Aşa că, hotărât, se lipsea de asemenea „plăceri”. Despre aceste lucruri şi-a adus aminte Luky ascultând vocea catifelată a fiicei sale Ioana.
Luky se gândea că în aceste momente ale vieţii, este absolut necesar să-şi protejeze demnitatea şi personalitatea dobândită în întreaga viaţă. De aceste lucruri trebuie să ţină cu dinţii, cu atât mai mult dacă avem şi copii, cum avea şi Luky, fata-sa la care ţinea enorm de mult. Oficial Luky era o persoană foarte respectată şi bine văzută în societate, dar de câte ori nu ar fi povestit şi el diverse prosti şi prostioare din tinereţile sale, numai că lor nu li se permitea asemenea destăinuiri, deoarece ar fi fost o deviere, cum le-au explicat la „instructaje” prin care se puteau „scăpa” fapte şi evenimente nedorite a ajunge la urechile altora. „Oamenii angajaţi” nu trebuiau să-şi dezvăluie micile secrete, care apoi se pot transforma în „mari dezvăluiri”. Ei aveau obligaţia păstreze „secretul liniei partidului şi a celor incluşi în această mişcare” altfel excluderea din rândurile partidului era inevitabilă. Imaginaţi-vă o petrecere unde toată lumea-şi deşartă întâmplările, caraghioslâcurile, iar el, ca informator, nu poate povesti niciodată nimic din viaţa sa şi a „altora”. Oamenii obişnuiţi nu pot realiza ce înseamnă să nu poţi povesti nici măcar o simplă întâmplare din viaţa ta. Să nu ai acest drept. De aceea nici eu n-o să vă spun nimic din ceea ce Luky nu avea voie să povestească. De fapt nu excluderea din partid era lucrul cel mai dureros, cel mai grav, ci multiplele presiunile de toate felurile ce urmau automat după „excludere”. Toate aceste fapte ce se succed în distrugerea unui om, nimeni nu a reuşit să le oprească vreodată, înainte de „desfiinţarea” acelei persoane. Un aşa zis trădător, unul care „s-a scăpat” şi a divulgat secrete interne de partid, sau despre ce viaţă şi opulenţă beneficiază aceşti” semizei” care sunt „oamenii de partid”, ori ceva întâmplări care să distrugă aura de revoluţionari ai poporului, coborându-i în rândurile oamenilor de rând, era de neiertat. Toţi considerau că nu mai meriţi să trăieşti din solda partidului, de fapt, nu mai trebuie să trăieşti de loc. Asta era logica politicii oamenilor partidului pentru acei „angajaţi”. Dânşii nu te omorau. Ei te desfiinţau pur şi simplu. Îţi „luau” pregătirea, calitatea de om, serviciul, al tău şi ale tuturor neamurilor, aşa cum se face acum în Rusia pentru a prinde „banditî”, dar ce să mai vorbim, bine este că…nu mai este. Cu toate acestea, fiind cunoscut că este discret, Luky ar fi dorit în sufletul său să fie ”curat”. Dacă ar exista această condiţie, nimeni nu l-ar fi putut opri să povestească liber, fără ascunzişuri oricare perioadă a vieţii sale. Numai că…. Era un om cu o vastă experienţă de viaţă. Avea o familie. Fiica îi era măritată şi o iubea şi acum ca şi atunci când era copil la nebunie, şi dorinţa lui era să-i transmită experienţa sa de viaţă. Ca ori ce părinte care-şi iubeşte fiica, familia, dorea s-o ştie protejată de toate necazurile. Poate fiindcă fiica sa era unicul său copil, să se fi abătut aceste gânduri mai des către ea, dar poate că exista o oarecare coincidenţă între vârsta ei de acum şi vârsta pe care o avea atunci „femeia aceea”. Cât de mult şi-ar dori ca acea parte a vieţii lui să nu fi existat niciodată. Aşa ceva nu se poate şi nici nu se va putea, cu toate că în dosarul său, dosar de informator pe care îl avea la securitate, pe care el l-a văzut „atunci”, nu acum când şi le studiază toţi amploiaţii, şi când majoritatea documentelor compromiţătoare au dispărut. Documentele care n-au apucat să dispară s-au acelea fără de care dosarul devenea ilogic, au fost bine „aranjate”. În această privinţă dosarul lui Luky e „lacrimă”. Sufleteşte însă….lacrimile nu lasă loc fericirii.

Nu i-a plăcut niciodată şcoala. Nici alţii din satul lor nu puneau mare preţ pe ea. Cu toate acestea sora mai mare a lui Luky era dăscăliţă chiar în localitatea lor. Poate tocmai de aceea nu-l tare necăjeau învăţătorii şi profesorii pe el şi nu-l lăsau nici repetent, cu toate că aşa cum v-am spus, numai de carte nu-i ardea lui. Toamna nu mergea pe la şcoală numai după ca se strângeau toate bucatele şi fructele. Pe atunci încă nu începuse colectivizarea, de fapt nici nu se auzise acest cuvânt şi nici nu ştiau despre ce-i vorba. Soldaţii care au fost în Divizia „Tudor Vladimirescu” povesteau câte ceva despre aceste lucruri, pe care ziceau ei că le-au văzut aievea, în Rusia sovietică, dar cine le asculta poveştile lor? Mai mult, se înfiinţaseră deja Sovromurile şi toată lumea vedea cum ne jecmăneau ruşii de puţinul pe care-l aveam şi asta peste cotele obligatorii. ‚ Cum îşi căscau gura foştii voluntari ai Diviziei „Tudor Vladimirescu” cum le-o astupau ceilalţi cu: ”mai tăceţi voi care v-aţi dat cu ruşii (Nu era voie să-i numeşti aşa. Trebuia să le spui „tovarăşii sovietici”. Ţara lor era „uniune” şi nu trebuiau să se supere celelalte neamuri care nu erau ruşi.) Le daţi toate de-a gata ca la orbi şi nimeni nu-i mai satură !” Luky Banu îşi vedea de-ale lui. Toamnă de toamnă se angaja la bocotanul satului căruia îi păzea strugurii de hoţii cu două picioare sau cu pene. Avea o ţeavă lungă de vreo cinci metrii în care aproape-i intra capul. Punea carbid în ea şi când o aprindea, bubuitura de tun era silenţioasă faţă de puşcătura lui. Ce conta că săreau oamenii noaptea din paturi de spaimă. Patru, cinci „lovituri” din acestea şi nici dihăniile pădurii nu se mai apropiau de ei. Bocotanul avea pentru hoţii mai insistenţi şi o puşcă cu sare, pe care, nu de puţine ori, o folosea chiar Luky, ceea ce îl făcea mai respectat între copii şi tineri. Asta era distracţia de toamnă şi să nu uităm că era şi plătit pentru „munca” aceasta. Să te vezi la treişpe, cinşpe ani cu „prestigiu” şi bani erai un cineva. Să fi avut terminate cumva cinci clase de şcoală când a fugit de acasă. A vagabondat un an prin toată ţara apoi a găsit undeva o şcoală de şoferi unde nu era nevoie de mai multă carte decât patru clase. După terminarea şcolii de şoferi a plecat în armată. Soră-sa, în scrisorile pe care i le scria îl tot ruga să vină acasă după armată. N-a pus mare preţ pe rugăminţile surorii sale. Cu carnetul de şofer în buzunar îşi continua vagabondajul prin ţară. Câştiga foarte bine. În ţară, după război, nu erau mai mult de cincizeci de mii de maşini şi şoferi se căutau pretutindeni mai ales atunci când se deschise-se atâtea şantiere. Poate că de atunci ne-a rămas şi butada următoare: „un director cheamă la el un şofer care-şi făcea de cap în toate felurile posibile. Omul vine şi directorul îl apostrofează:” să-ţi bagi minţile în cap altfel te dau afară!” „Puteţi să mă daţi tovarăşe director, eu cum ies din biroul dumneavoastră mă şi pot angaja.

Posturi de şoferi sunt ori unde în ţara aceasta dar de cele de directori încă n-am auzit. Acum ştiţi cine-i mai valoros?!”. Nu l-a dat. Şi-a înghiţit găluşca pe care nu şi-a preparat-o cum trebuie.
Într-o altă scrisoare, o scrisoare lungă, sora sa mai marea îi spune că se mărită şi-l invită acasă. Pentru asemenea motiv, Luky a venit. Tot consătenii lui erau îmbrăcaţi din materialul ce li se repartiza pe puncte, acelora care erau în câmpul muncii, o stofă de lână în dungi albe pe bleumarin. Vă puteţi imagina ce faţă au făcut, când a apărut Luky intr-un costum de camgarn culoarea oului de raţă. Nici mirele care era „cineva”, după cum îi vorbea soră-sa nu avea aşa ceva. Irina sora lui Luky, i-a prezentat mirele, viitorul său bărbat, om la vreo treizeci de ani, cu mari perspective în munca pe care-o desfăşura. Acesta, pe nume George, i-a promis soţiei sale că o să se ocupe el de acum încolo Luky, dacă acesta-i acceptă oferta. Chestia asta i-a dat de gândit lui Luky. Erau propuneri tentante în ceea ce îi spunea cumnatul său, dar el nu pricepea nimic. De fapt discuţia a pornit de la studii, unde s-au şi împotmolit. Numai că, atât George cât şi Irina, cunoşteau programul de alfabetizare a populaţiei recent înfiinţat, de care Luky nu ştia nimic. Cum n-au putut vorbi cu el mai pe şleau, Irina l-a înscris la cursuri şi până în toamnă se termina un prim ciclu şi Luky va avea şi el cele şapte clase primare. După absolvirea cursurilor de alfabetizare, din câte a înţeles va pleca la Iaşi să-şi ia postul de care vorbeşte George, în primire. Luky a ascultat tot ce i-a spus cumnatul său George dar toate păreau o nebuloasă. Nu ştia de unde să le ia, cum se adună. Pentru el toate erau noi, de fapt noi erau pentru întreaga ţară toate măsurile care le lua guvernul comunist.
Elegantul şi frumosul Luky Banu, care avea în partea asta de ţară aproape în fiecare localitate câte-o gagică, s-a distrat de minune la nunta surorii sale şi, de ce n-am spune-o, toate fetele se dădeau în vânt după el. Frumuşel era, armata o avea făcută, serviciu avea, era o partidă pentru ori care domnişoară, mai ales acum când au fost naţionalizate şi averile, nu mai era o ruşine şi nici o obligaţie dacă nu erai proprietarul propriei case. Timpurile erau în aşa schimbare că multe familii din sat stăteau deja în chirie dacă posibilităţile nu le permiteau să-şi facă ori să dobândească o casă. Această schimbare era acceptată chiar şi de oamenii din satul lui. Au apărut şi asemenea „culduşi”. Era de înţeles că Luky profita din plin „de starea lui” de aura aceasta, care era incomparabil mai bună cu a celorlalţi colegi din copilărie sau şcoală, care „n-au vagabondat” rămânând în sat pe pământul părinţilor. Cel care ani de zile a fost hulit şi purtat în poveştile mamelor ce aveau copii, şi cărora nu le plăcea cartea sau munca cu: „Vei ajunge şi tu ca copchilul Nuţucului, un bagabond de ţară”, asta era porecla ce-o avea Luky în sat. Şi uite că „bagabondul” a ajuns să fie invidiat de tot satul, dat mai ales de mamele care aveau fete de măritat.
Numai că Luky Banu era pe lângă „bagabondul de ţară” şi un „crai” profitor mai ales când era vorba de „sucitul gâturilor la gâşte” „operaţie” în care era as. Notorietatea aceasta de crai, l-a dus în situaţia că, până acum aproape lunar era obligat să îşi schimbe domiciliul pentru a evita urmările „promisiunilor neonorate” şi mai ales răzbunările fraţilor şi a taţilor fetelor „păcălite” de Luky. Nu şi-a schimbat nici acum obiceiul, dar nu-şi putea explica de ce în ultimul timp dorea să o vadă mai des pe Ida „din hijuri”. Se pare că, fără intenţie şi fără această dorinţă, a început să facă diferite asocieri şi deosebiri între Ida şi celelalte fete. Fata asta care rămânea pe retina oricărui bărbat în a cărui rază vizuală intra, era o fiinţă mai specială. Nu se pune şi nici nu s-a pus, problema frumuseţii fetelor, deoarece ele era multe şi deosebit de frumoase, pretutindeni. Nici satul lui nu făcea excepţie la acest capitol. Luky era un bărbat înalt, avea aproape 1,80m, când înălţimea medie a bărbaţilor era cu vreo 20 de cm mai mică ca a lui, postură care-l făcea şi mai arogant în faţa celorlalţi băieţi.