In acele zile, cum treceai de RFN sau de podul de peste Sasar, cu greu puteai circula cu masina din cauza aglomeratiei. Strazile Iza, Victoriei si Dr. V. Babes erau intesate de lume.Masinile erau parcate peste tot. Venise multa lume si din multe colturi de tara.
Curtea scolii era un furnicar de oameni. Constatai cu surprindere ca pe multi ii cunosteai din vedere, pe altii ii stiai ca buni specialisti ai mineritului, dar cele mai emotionante deveneau strangerile de mana si imbratisarile cu fostii tai colegi. Erai bucuros sa descoperi ca toti acesti oameni maturi au fost elevii acestei renumite scoli baimarene a mineritului – Grupul Scolar Minier, cum ne place sa-i spunem si azi.
Ne-a adunat evenimentul prin care se marcheaza 130 de ani de atestare documentara a invatamantului minier baimarean. S-au facut pregatiri intense, musafirii fiind invitati sa participe la multe activitati diversificate pe mai multe “ateliere”: evocarea istoriei vii a liceului, sesiunea de referate si comunicari stiintifice cu teme din stiintele exacte si tehnice, sustinute de fosti elevi, azi cadre tehnice de vaza ale mineritului din intreaga tara sau de actuali si fosti profesori ai scolii, concursuri pe meserii, alte concursuri si demonstratii sportive, expozitii s.a.m.d. Totul era tentant, nu stiai unde sa te imparti. Se vedea la tot pasul buna si atenta organizare, “regia” directorilor si cadrelor didactice.
Am ales Clubul scolii. Aici tanarul director general al liceului, prof. Polian Ioan, dupa urarile calde de bun venit adresate celor peste 300 de fosti elevi din sala neincapatoare, ne-a prezentat interesanta evolutie a scolii, rezultatele ei peste timp, noi fiind, dupa expresia dumnealui “forta intelectuala vie a scolii”, materializata in bilantul de zi cu zi, din fiecare an al mineritului din acest colt de tara.
Emotionant a fost momentul cand, din dreapta directorului a fost invitat sa spuna cateva cuvinte un om cu parul alb, uscativ, dar cu privire vie, scrutatoare, nelinistita. Sa-i fi tot dat vreo 70 de ani. Era un veteran.
– Din cate am aflat azi, sunt cel mai batran elev in viata al acestei scoli. Ma numesc Matei Filip si am 82 de ani! Rumoare si… aplauze necomandate. Lumea s-a ridicat in picioare. Cineva a inceput “Multi ani traiasca!” si sala a devenit un cor barbatesc. Batranul Filip avea boabe limpezi de roua la coltul ochilor.
– Nu credeam sa mai apuc clipa de fata! Multumesc lui Dumnezeu si Sfintei Varvara ca pot azi sa fiu cu voi si sa va spun: “Noroc Bun!”. Eu ma trag, de fapt, de peste munti, de la Rodna. Am venit aici prin anul 1928 ca sa-mi termin scoala inceputa la Rodna si am terminat-o! M-am insurat ca tot omul si am plecat spre casa, la Rodna, unde ma tragea ata. Obiceiul la noi era ca tanara familie sa-si inceapa viata intr-o casa noua, o casa a lor. Numai ca pe atunci erau vremuri grele. Activitatea de la mina Rodna se restransese mult; practic minele s-au inchis. Era mare criza. Tata nu ne-a dat afara din casa, dar nici noi nu-i puteam sta pe cap prea mult, asa ca ne-am intors la Baia Mare. Dar nici aici prin anii ’29-’30, nu se gasea usor de lucru. Catva timp am dus-o foarte greu. O ocazie buna s-a ivit cand Valea Jiului a cerut ajutorul bazinului minier Baia Mare pentru a putea mari productia de carbune. Ce puteam sa fac? Mi-am luat lumea in cap si am plecat la Petrosani.
Pentru un miner de la minereurile neferoase nu este cel mai indemanos lucru sa treci la carbune! Cand noi am intrat in mina la Petrosani, era necesar ca 8 insi sa impinga un vagonet cu carbune. Numai ca nu le sareau ochii din cap bietilor oameni, atat de greu il puteau muta de colo-colo!
Noi, baimarenii care plecasem la Petrosani, cu toate ca nu eram specialisti in carbune, nu ne-am despartit, am cerut sa ramanem o echipa. Am cerut sa ni se dea un front de lucru, un revir, numai pentru noi. Ne cunosteam. Nu voiam sa ne “incurcam” cu altii. Si ni s-a dat, domnii mei, un loc de munca ca nu l-am uitat toata viata… asa cum bine vedeti! Ei, dar in tot raul e si-un bine!
Cu totii ne-am adunat si ne-am sfatuit ce era de facut… De bani aveam nevoie, doar de aceea eram acolo… dar conditiile erau deosebit de grele. Am pus noi atunci acolo “tara la cale”, cum s-ar zice. Am luat galeria de la capat, impartindu-ne in trei brigazi. Una a refacut linia de cale ferata, “asa cum scrie la carte”, dupa aceasta operatie s-a ajuns ca un singur muncitor sa poata impinge vagonetul… Echipa de la copturire1 si rearmare2 a dat jos tot ce s-a putut, ceea ce nu era fixat si apoi au fixat totul in ancore, cu plase sau cu armaturi, rearmand toate portiunile care reclamau aceasta operatie si acolo unde siguranta era mai mica. A treia echipa a pregatit frontul de lucru, atat ca organizare, cat mai ales in curatenie si ordine, lucruri care, in acel sector nu se vazusera cam de mult… Dupa ce am realizat toate ce v-am spus, era o placere sa scoti carbuni din sectorul nostru. Doua sau trei saptamani noi nu “am dat” carbuni, lucru ce i-a pus pe ganduri pe sefii nostri! Se-ntrebau ce faceam? Dar, dupa aceea noi dadeam tot atata carbune cat celelalte cinci sectoare ale minei impreuna.
Cand “ailalti” au vazut cum merge treaba la baimareni, s-au rusinat si s-au apucat si ei sa faca ceea ce nu trebuia neglijat niciodata – ordine si curatenie la locul de munca. Am trecut prin zile grele pana am rezolvat “treburile noastre”: lucram in apa, pana aproape de brau, de atunci mi-a cauzat la picioare sau poate m-a “conservat”! Mai stii?! Si rade cu pofta. in rest ce sa va spun? intotdeauna am fost mandru de “perioada Petrosani”! Cu banii adunati acolo mi-am putut face casa si gospodaria ce mi-am dorit-o asa cum ii sta bine oricarui miner. Va doresc si voua numai bine si sa apucati varsta mea! Noroc bun!